Stindardul geto-dacilor

Celebrul dragon care îi însoţea pe strămoşii noştri în luptă şi care, printr-un şuier înfiorător îi îngrozea pe duşmani, este cunoscut îndeobşte ca fiind alcătuit dintr-un cap de lup şi un trup de balaur. Totuşi, cu mai multe veacuri înainte de domnia marelui rege Buerebistas, acest stindard apare cu cap de... porc şi cu trup de peşte.

Tâlcul primei variante se desprinde din istoria geto-dacilor, al căror calendar se socotea de la 714 î.e.n., anul în care se născuseră Gemenii Divini, Apollon şi Diana, supranumiţi amândoi Zalmoxis, pe când Dacia fusese cucerită de scyţi.

Din documentele care ne-au rămas, se înţelege că, pe vremea adolescenţei zeilor, regele scyţilor era Beithy-Kelas ori Pytha-Goras, ultima variantă neavând nicio legătură cu celebrul filosof şi matematician grec omonim. De aici a rămas şi mincinoasa informaţie transmisă de greci cum că Zalmoxis ar fi fost „sclavul lui Pythagoras”, adică al filosofului lor!

BEITHY-KELAS era sinonim cu PYTHA-GORAS, însemnând „Animal Gras; Fiară Fioroasă” (cf. rom. vită; boaită; clisă; gras), cum i se spunea şi mistreţului şi porcului.

Când prestigiul tânărului Apollon-Zalmoxis a crescut extraordinar în rândurile geţilor, existând riscul ca el să-i conducă pe aceştia la un război de independenţă, scyţii au pus la cale asasinarea lui.

Cel care l-a ucis pe Cel Divin a fost arcaşul scyth TANTALOS „Cel ce înţeapă” (cf. rom. ţintă; ţânţar; ţandără), care, prins mai apoi de geţi, a fost înecat în râul Naparis, Ialomiţa de astăzi, de unde asasinului i s-a mai spus şi PHYSCA „În (la; cu; de) Apă; Peştele” (cf. rom. a pescui; boască).

După unele relatări ale geţilor şi ale autorilor greci şi romani, Zalmoxis a înviat, dar a dispărut imediat, întorcându-se pe locurile natale după mai bine de trei ani, când, în fruntea oastei, şi-a eliberat compatrioţii.

De la aceste întâmplări, geţii au imaginat mai târziu, în cadrul misterelor zalmoxiene, o fiară monstruoasă, alcătuită dintr-un cap de porc, simbol al lui PYTHA-GORAS „Vită Grasă”, şi un trup de peşte, simbol pentru PHYSCA „Ăl din Apă”, pe care, drept pedeapsă, au înfipt-o într-o suliţă. Aşa s-a format primul steag al geto-dacilor, pe care aceştia îl luau la război, sugerând astfel că şi duşmanii lor vor fi înfipţi în suliţe, precum regele scyth şi sluga lui.

Şi astăzi, la români, diavolul are şi porecla Cel-din-Baltă sau Cel-din-Lac, referire la Physca, ucigaşul lui Zalmoxis. Ca o confirmare a tâlcului acestui mister zalmoxian vine şi tezaurul getic descoperit la Agighiol, judeţul Tulcea, unde, printre alte imagini, apare un vultur, simbol al zeului, ţinând un peşte în cioc şi un porc mistreţ în ghiare.

Explicaţia ultimei variante a stindardului de luptă al strămoşilor noştri vine tot de la istoria divină, când Gemenii Divini au fost lăsaţi de mama lor, MARIA sau LETO "Măreaţa", în grija unei familii de geţi, unde stăpânul casei se numea SA-BADIOS „Cel Vrednic; Cel Viteaz; Cel Războinic; Şarpele” (cf. rom. bădie;a bate; aspidă „şarpe”), iar stăpâna casei, TERGO-LAPE „Lupoaica Minunată” (cf. rom. drag; a drege; lup; tricolici).

A rămas scris, de către autorii antici, că, în misterele divine ale tracilor, lui Sabadios îi erau consacraţi şerpi.

Încet-încet, fiara cu cap de porc şi trup de peşte, care le asigura geto-dacilor izbânda în luptă, a fost considerată benefică, iar cele două componente au fost simbolizate de un cap de lup(oaică) şi un trup de balaur, adică un şarpe cu aripi. În mitofolclorul românesc, şi lupul şi şarpele-balaur apar când benefici, când malefici, după împrejurări.

Balaurul este, de multe ori, un şarpe mare. El apare şi ca făuritor sau străjer al nestematelor şi aurului, locuind pe funduri de prăpăstii, prin „Ţara Rumânească” sau chiar prin „Ţara Armenească”. Alteori, este totuna cu Zburătorul, deci antropomorfic, locuind în văzduh, printre nori, când în ipostază de semizeu al dragostei, când ca producător de ploi torenţiale şi grindină.

În unele basme, balaurul zburător este singurul vizibil de către om, provine din şarpe căruia îi cresc aripi şi începe să zboare, putând fi zărit pe cerul înnourat. Uneori, el are o înfăţişare cumplită, cu un cap mare, cu 12 limbi.

În general însă fiara are până la şapte capete. Gura îi este atât de largă încât poate înghiţi mai mulţi oameni deodată, ochii îi sunt bulbucaţi, nările îi sunt larg deschise şi pot azvârli un foc ucigător asupra celui care se luptă cu această dihanie înspăimântătoare. Trupul îi este lung ca de şarpe şi este acoperit cu solzi de oţel ori de piatră. Are patru sau mai multe picioare şi ghiare ca de leu, coada lungă şi atât de puternică încât cu o lovitură dărâmă un munte sau produce un cutremur.

Dintr-un salt, balaurul poate atinge cerul iar printr-o zvâcnire de aripi poate pluti în Vântul Turbat; cu un răcnet poate dărâma zidurile unei cetăţi. Locuieşte în codri întunecaţi, în peşteri sau în fântâni. Se hrăneşte cu carne de om, pe care îl poate înghiţi cu cal cu tot, după care doarme zile întregi. Făt Frumos şi alţi eroi se luptă cu balaurii şi îi înving, salvând-o astfel pe faţă de împărat, pe care fiara o pretindea ca tribut.

Cum s-a văzut, de multe ori balaurii provin din şerpi. Într-o anumită zi de primăvară, din şapte în şapte ani, se strâng la un loc şerpii de toate vârstele şi mărimile. Locul acela este într-un munte stâncos, înconjurat de bălării şi necălcat de picior de om. Când se apropie acea zi, toţi şerpii devin neliniştiţi, dansează la Lună, apoi pornesc ca vrăjiţi.

În acel loc montan, şerpii se strâng unul într-altul, aplecându-se în dreapta şi în stânga, fluierând întruna, până ce se adună toţi. Atunci îşi varsă balele, pe rând, într-un loc ferit, în vreme ce acela care-i mai bătrân dintre ei descântă cu stihuri numai de el cunoscute. Din balele acelea, amestecate şi vrăjite, se formează o nestemată cu străluciri solare. Pentru ea se luptă toţi şerpii, până când cel mai puternic izbuteşte să înghită acea piatră scumpă.

Întreaga ceremonie se numeşte Fiertul Mărgelei. Şarpele care a înghiţit piatra preţioasă fuge prin codri şi, dacă şapte ani consecutivi nu l-a zărit vreun om, se preface în balaur. Dacă însă a zărit faţă de om în cei şapte ani, şarpele plezneşte de necaz. Iar dacă a ajuns balaur, se ascunde într-un lac sau într-o fântână, de unde e scos doar de Solomonari.

Se mai prefac în balauri şerpii care trăiesc cât trei vieţi de om şi au făcut numai rău în tot acest timp. Când coboară din nouri, balaurii se ascund în iazuri sau în puţuri şi înghit oameni şi vite.

Alături de alte făpturi suprafireşti, balaurul locuieşte uneori în Celălalt Tărâm şi se hrăneşte cu pui de pajură sau de zgripţuroaică. Atunci, Făt Frumos, părăsit acolo de fraţii săi ticăloşi, salvează puii şi, drept răsplată, pajura îl readuce în Lumea Albă, adică în lumea noastră.

Revenind la istoria naţională, n-ar fi rău dacă s-ar găsi un sponsor cu iubire de neam şi de ţară, patronând un concurs de refacere a steagului-dragon, care să şuiere ca pe vremea geto-dacilor, alungând dintre noi ticăloşii, hoţii, corupţii, violatorii, tâlharii, ucigaşii şi tot ce mai maculează acest pământ încercat.