Tradiţii geto-dacice: Lazărul şi Floriile

Anul acesta, la 27 Prier, românii sărbătoresc Lazărul, iar la 28 Prier, Floriile. Ca multe alte sărbători populare, şi acestea vin de la geto-daci sau şi mai de demult. Astfel, în Dacia este atestată localitatea LEDERATA, cu varianta LITTERATA, având mai multe sensuri: ”Crengile” (cf. rom. lujer”); ”A Prinţilor” (cf. engl. leader ”conducător”), ”A lui Lazăr” etc. La români a ajuns ultimul tâlc, iar ziua se serbează şi sub denumirea de Sâmbăta lui Lazăr sau Lăzărelul.

În această zi, se împarte pâine la săraci. Nu se lucrează la lucru voinicesc, căci e rău de căzătură, deoarece se spune că Lazăr a fost un sfânt, care a murit căzând dintr-un arbore. De Sâmbăta lui Lazăr, în Muntenia, o fată se îmbracă în mireasă, iar însoţitoarele ei cântă ”Lazărul”. Fetele au între 6 şi 12 ani, ”miresei” i se spune Lăzăriţa (cf. LEDERATA!), iar pentru colindul lor primesc ouă crude şi nevopsite.

În acest cântec ritual, se spune că un copil pe nume Lazăr, a plecat într-o dimineaţă la pădure, ca să culeagă muguri pentru oi şi miei. Urcat într-un copac, a căzut de-acolo, rămânând mort în iarbă. Cele trei surori ale sale, văzând că nu mai vine acasă, au plecat să-l caute şi, găsindu-l mort, l-au pregătit de înmormântare. În varianta din Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, aceste pregătiri se desfăşoară astfel:

‘N lapte dulce l-au scăldat,

‘N foi de nuc l-au înfăşat

Şi frumos mi l-au gătit:

În veşmânt de cununie

Şi cu brâu de colilie;

Cu lacrimi că l-au stropit,

Cu flori l-au împodobit

Şi pe masă că l-au pus.

Eroul acestui cântec nu era un fitecine, ci o divinitate, căci laptele cu care a fost scăldat le aduce oamenilor tot felul de lucruri plăcute, chiar magice:

Iar după ce l-au scăldat,

Laptele că l-au vărsat

În Grădina Zânelor,

În somnul copiilor,

Pe sub umbra nucilor,

În calea voinicilor,

În panglica fetelor,

În tămâia babelor,

În jimbla cocoanelor,

În vinul boierilor.

La anul şi la mulţi ani!

”Lazărul” este unul dintre puţinele colinde de primăvară. În Sâmbăta lui Lazăr, fetele aromânce fărşerote, după ce se adună mai multe la un loc, iau un maliu, lemn cu care bat hainele de lână la spălat, şi-l îmbracă în straie de voinic sau de băiat. Ele încearcă să-l facă foarte frumos. Apoi una dintre ele îl poartă în braţe şi merg din casă în casă, cântând colindul lui Lazare-Pazare şi povestind cum frumosul Lazăr a fost omorât, împuşcat sau străpuns de o fiară sălbatică, pe când păştea turma în pădure, ori invocând alte motive.

Aromâncele care umblă cu Lazărul, prin Peninsula Balcanică, se numesc Lazarchii, Lazareti (cf. LEDERATA!) sau Lazarini. În această zi, daco-româncele gătesc diferite aluaturi, îndeosebi plăcinte, pe care le dau sărmanilor de pomană, căci se spune că, fiind foarte sărac, Lazăr poftea şi el plăcinte, dar n-a avut parte de ele până la moarte.

În Sâmbăta lui Lazăr nu sunt interdicţii de lucru, doar de tors nu e bine. Cântecul fetelor nu spune nimic despre Învierea lui Lazăr. Despre acest miracol relatează colindul băieţilor din Lunca Ialomiţei, care umblă cu Salcia pe la toate casele din sat. Textul este unul dintre cele mai enigmatice din creaţia populară românească:

Arătatu-s-a Olia,

Dincolo-i izvoare

Cum e zânele împărtăşite.

Şi s-au descoperit

Mări, -n ce-i învăluite:

De văluri cernite.

Vălurile lepădat-a;

Cu flori rourate

Toate zânele s-a-mpodobitu.

Iată, l-a înălţat

Zâna Zânelor cu apă vie!

Ea l-a întrematu.

Arătatu-s-a Olia,

În zori luminate,

După ce o a învins pre moarte.

Aceasta e taina,

Lumea la ea se-nchină;

Dincolo-i lumină.

Ţinând cont că ”Lazărul” fetelor se cântă în aceeaşi sâmbătă cu ”Salcia” băieţilor, înseamnă că este vorba de acelaşi erou, care învie. La geto-daci, se spunea că Apollon-Zalmoxis a fost înviat de sora lui geamănă, după cum, în Lunca Ialomiţei, eroul colindului este înviat de Zâna Zânelor. Iată versiunea marilor iniţiaţi zalmoxieni, într-o inscripţie în versuri, de pe o stelă de marmură descoperită la Tomis-Constanţa:

IMNIOI O NOPAY

LASYN VIATTAY

LOY

SYROY

YPO
AI AKSO

Traducerea: Domnul Napailor din moarte (cădere) a înviat. Sora lui rana (durerea) i-a vindecat-o.

Şi denumirea Floriilor se regăseşte în teonimul tracic BLOURE-ITHES, supranume al zeiţei Diana, sora geamănă a lui Apollon, având şi sensul de ”Iţirea Florilor”. BLOURE-ITHES era prăznuită de geto-daci la 16 Prier, cu o săptămână înainte de BASKI ”Învierea; Înălţarea” (cf. rom. pisc). La români, sărbătoarea se numeşte Floriile, Duminica Floriilor, Duminica Florilor, Duminica Vlăstarilor, Staurile Florii sau Staulele Florilor.

Se spune că, din această zi, încep toţi pomii a înmuguri şi a înflori. În unele sate, în ziua acesta se umple ciubăraşul cu florile, adică cu fiertura scoarţei de pădureţ, a sovârvului şi a frunzelor de pădureţ, care se întrebuinţează la înflorirea ouălor pentru Paşte. Se zice că aşa cum va fi în ziua de Florii, aşa va fi şi în ziua de Paşte.

Prin unele sate din Muntenia, niciun om nu se spală pe cap în ziua de Florii, nici nu se rade, de teamă că înfloreşte (albeşte) ca pomii. Cei din Banat, dimpotrivă, în ziua de Florii se spală la cap cu apă descântată, anume ca să le crească şi să li se păstreze părul. Peste tot, oamenii pun crengi de salcie la poartă, la ferestre, la uşile casei şi ale acareturilor. În toate ţinuturile româneşti, de Florii, se obişnuieşte să se mănânce peşte.