Comorile Bărăganului

În aparenţă monoton, fără relief spectaculos, Bărăganul este străbătut în goană de trenuri sau autoturisme, din care, de obicei, călătorii privesc peisajul cu nepăsare, gândindu-se la altceva. ”Ciulinii Bărăganului”, despre care a auzit toată lumea de la Panait Istrati încoace, nu prea inspiră romantism. Numai lunca Ialomiţei, care taie câmpia în două, atrage uneori atenţia, cu pâlcuri de pădure, cu lacuri, cu covoare de maci şi cicori în floare. Câmpia ascunde însă comori nebănuite, iar cei născuţi aici ştiu să-i vadă şi să-i aprecieze şi frumuseţile de la suprafaţă.

În fond, cu excepţia Mării, doar la câmpie mai ai impresia că poţi ajunge la poalele Cerului, iar zarea este cu mult mai largă decât în alte forme de relief. Aici, pe una dintre terasele înalte ale râului Ialomiţa, la aproximativ 85 km de Bucureşti, spre Răsărit, se află ruinele de la Helis, cea mai mare şi mai spectaculoasă davă getică din Câmpia Dunării, reşedinţă a marilor regi Dromihete şi Burebista.

Dava reprezenta o adevărată ”cetate naturală”, în Est, Nord şi Vest, prin râpi adânci, ce coborau spre râul Ialomiţa. Înspre Miazăzi a fost săpat un şanţ adânc, ce separa acropola de restul terasei pe care se afla cea mai importantă dintre aşezările din preajma cetăţii. Alte aşezări deschise se aflau la poalele Piscului, spre Nord-Est, pe teritoriul satului Sărăţeni, alta la aproximativ 800 m spre Est, pe teritoriul satului Copuzu, iar o a treia, spre Miazăzi. La aproape 1 km spre Sud se văd mai multe gorgane în care s-au descoperit mormintele unor căpetenii.

Capul de Argint

Actualmente, vechea aşezare este cunoscută sub denumirea de Piscul Crăsanilor, se află între satele Copuzu şi Crăsanii de Jos, judeţul Ialomiţa, şi a intrat în atenţia lumii ştiinţifice prin descoperirea unui cap de argint în ruinele ei. Primele cercetări la ”Chisc”, cum i se spune în graiul local, au fost realizate de Dimitrie Butculescu, începând cu anul 1870, iar rezultatele lor îl vor ajuta pe Cezar Bolliac să definească pentru prima oară trăsăturile culturii materiale geto-dacice.

Reluate abia în anul 1923, cercetările arheologice la dava de la Piscul Crăsanilor au atras personalităţi marcante ale arheologiei româneşti, precum Ion Andrieşescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Nicolae Anghelescu ş.a. Cel care i-a dedicat acestei aşezări un întins capitol din monumentala lui sinteză istorico-arheologică ”Getica. O protoistorie a Daciei”, publicată în anul 1926, a fost celebrul savant Vasile Pârvan. Cetatea de pe Ialomiţa devine o staţiune arheologică pilot pentru întreaga lucrare a marelui istoric, după cum el însuşi mărturiseşte: ”Am hotărât înaintea oricărei alteia săparea staţiunii protoistorice de la Piscul Crăsanilor pentru poziţia caracteristică pe care o ocupa în câmpia munteană”.

În continuare, Vasile Pârvan menţionează că ”Aşezarea de la Piscul Crăsanilor, strâns legată de aşezările de pădure ca Tinosul, a înaintat în stepă numai cu ajutorul Ialomiţei, care constituia o mare arteră navigabilă (...) Est-Vest şi Vest-Sud direct cu Dunărea. Astfel, Crăsanii au alcătuit în chip natural o încrucişare de drumuri: drumul greco-getic Est-Vest, al apei, cu drumul iranian Nord-Sud al stepei.”

Un port pe Râul Divin

Urmele vizibile ale cetăţii getice de la Piscul Crăsanilor, descoperite în punctele Deluş, Platou şi Lutărie sunt de dimensiuni impresionante. Dar şi mai impresionantă este adevărata ei suprafaţă, fotografiată din sateliţi, cu mult mai întinsă, care demonstrează importanţa internaţională a cetăţii, ce era şi port pe râul NAPARIS ”Divinul; Minunatul” (cf. rom. nufăr), cum se mai numea Ialomiţa în Antichitate.

Vestigiile arheologice descoperite aici demonstrează că şi în secolele II-I î.e.n. cetatea de pe Pisc era cea mai înfloritoare dintre aşezările geto-dacice din Muntenia, cu un statut politic proeminent, motiv pentru care a şi devenit capitala Imperiului Getic întemeiat de Burebista. Dar şi mai devreme fusese capitală, reşedinţa regelui Dromihete, învingătorul macedonenilor. Statutul ei politic şi militar, ca şi viaţa economică prosperă până în timpul lui Burebista l-au determinat pe Vasile Pârvan să localizeze, pentru prima oară, la Piscul Crăsanilor, legendara cetate HELIS ”A Soarelui; Însorita” (cf. grec. Helios – zeul Soarelui) a lui Dromihete. Mai sunt şi alte probe în favoarea acestei localizări; una este descoperirea unui altar de lut pe care este încrustat Soarele cu patru raze. Altă probă este denumirea medievală a râului Ialomiţa, HELIVAKIA ”Strălucirea Soarelui” (cf. get. Helis; rom. fachie ”văpaie; văpaiţă; făclie”. Chiar actuala denumire a râului Ialomiţa vine din limba dacilor, anume din AUR-UMETTI ”Strălucirea Aurului” (cf. rom. aur; omăt), iar una din denumirile sale populare este Galbenu, ceea ce sugerează tot Soarele şi Aurul.

Vremea lui Dromihete

Revenind la Dromihete, în graiul getic Dromichaites, iată ce scrie Diodor din Sicilia despre usturătoarea lecţie pe care marele rege i-a dat-o lui Lisimah, în transcriere antică Lisimachos, după ce l-a învins şi l-a luat prizonier: ”(Dromichaites) pregăti mese (deosebite). Pentru cei din jurul lui Lisimachos întinse un covor regal, (...), iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie. De asemenea, fură pregătite două ospeţe: pentru acei macedoneni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezându-le pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul din pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc zeii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu (cu vin) cornul cel mare, îi spuse lui Lisimachos tată şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor? Lisimachos îi răspunse că al macedonenilor. (...) Atunci, zise Dromichaites, de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari (...)? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber? Luând din nou cuvântul, Lisimachos spuse regelui că nu ştia ce război poartă, dar că pe viitor va fi prietenul şi aliatul tracilor; iar cât despre recunoştinţa datorată nu va rămâne vreodată mai prejos decât binefăcătorii săi. Dromichaites primi cu un simţământ de prietenie spusele lui Lisimachos. El căpătă înapoi de la acesta toate întăriturile ocupate de oamenii lui Lisimachos. Apoi îi puse pe cap o diademă şi îi îngădui să se întoarcă acasă.”

Atenţie: ceea ce nu a observat niciun istoric până acum este faptul că, punându-i el însuşi diadema pe cap lui Lisimachos, Dromichaites întărea faptul că macedoneanul devine vasalul său!

Aşteptând renaşterea

Dar cetatea Helis a fost locuită cu multă vreme înainte de domnia lui Dromihete, mai precis încă din Neolitic, descoperindu-se aici şi o aşezare aparţinând culturii Boian, întărită şi ea printr-un şanţ de apărare, descoperit la aproximativ 30 m, la Miazăzi de şanţul getic. Alte urme de locuire datează din prima epocă a fierului. La Helis, arheologii au scos la iveală străchini scunde de lut, incizate cu brâuri netede şi linii crestate, ce înfăşoară vasele ca nişte valuri. De asemenea, au mai fost descoperite bordeie, un cimitir în care scheletele erau îngropate în poziţie chircită, adică fetală, aşteptând renaşterea, iar la căpătâiul morţilor erau puse vase cu ofrande, în care s-au păstrat grăunţe carbonizate de alac şi mei.

Bogăţia materialului arheologic recoltat prin săpături demonstrează varietatea ocupaţiilor locuitorilor de aici. Ei practicau agricultura şi zootehnia care le asigurau şi principala sursă de hrană şi produsele necesare schimbului. O deosebită dezvoltare au cunoscut-o meşteşugurile, cele mai însemnate fiind olăritul şi prelucrarea metalelor. Se producea atât ceramică simplă, de bucătărie, cât şi ceramică fină, lucrată la roată, îndeosebi în forme tradiţionale. Se cuvin în mod deosebit menţionate cupele cu decor în relief, lucrate pe loc, cu motive originale, deosebite de cele din alte centre din Câmpia Munteniei. Dintre metale se prelucrau îndeosebi arama, bronzul şi argintul, după cum o demonstrează atât obiectele de podoabă, cât şi unele din fier găsite. La Helis au fost descoperite şi dăltiţe fine de bronz şi fier, creuzete din lut ars pentru turnat metale etc.

Tărâmul Sacru

Cetatea era şi un puternic centru religios, şi în zona sacră au mai fost scoase la iveală obiecte de cult şi magie. Altarul decorat cu motive solare, vasele pentru jertfe, cu ţeste de berbec sau de ţap pe capace, clondirele pentru libaţii, rython-ul în formă de corn, decorat cu cap de cal, străchinile cu capete de păsări, idolii femeieşti, talismanele din arşice de miel şi oaie, trusele de magie, formate din tub de os cu o margine lăţită, în care s-au păstrat pietricelele pentru descântece, forme de pâini sau turte decorate cu crestături şi altele dovedesc nivelul extraordinar de civilizaţie la care ajunsese populaţia Cetăţii Soarelui. De altfel, în partea ei de Nord-Est, pe teritoriul actualului sat Sărăţeni, se născuseră Gemenii Divini, băiat şi fată, amândoi supranumiţi Zalmoxis, iar acest loc sacru s-a numit în Antichitate NETIN-DAVA ”Locul Naşterii”, cum apare şi pe harta marelui geograf Ptolemaios. Iată dar în ce loc magic s-a născut, după şapte veacuri de la naşterea Gemenilor Minunaţi, şi viitorul împărat Burebistas, fiul regelui Remio şi al reginei Coeza, pe vremea căruia cetatea a purtat şi supranumele de ARGE-DAVON ”Cea mai Sfântă” (cf. grec. archein ”a conduce”; rom. a urca; latin. divinus ”ceresc; sfânt; divin”).

Profundul respect faţă de Cer a lăsat şi alte urme în perimetrul Cetăţii Soarelui, unele de care, din păcate, arheologii nici măcar nu au auzit. Astfel, în ultimul deceniu al veacului trecut, pe când se săpa o groapă de var pentru restaurarea Mânăstirii Balaciu, monument istoric, au fost descoperite două morminte cu câte şase morţi, aşezaţi unul lângă altul, cu câte un ghioc în mâini. Aceştia trebuie să fi fost solii geţi la Zalmoxis, în două cete de câte şase tineri, cum se vede şi pe Columna lui Traian, unde pe zidul unei cetăţi dacice apar şase cranii înfipte în suliţe. Arheologii nici măcar nu au fost anunţaţi de această descoperire, scheletele fiind distruse, după cum mi-a relatat martorul Dumitru Lazăr din satul Copuzu. Ce păcat că n-au fost păstrate!

Legată de numărul solilor cereşti este, fără îndoială, şi o inscripţie cu litere latine de pe un vas descoperit la Helis, care se citeşte S-ILVAN SAX şi care se traduce prin ”Se jertfesc (se înţeapă) şase” (cf. rom. albină; latin. sex ”şase”). Locul este încărcat de magie, ce se simte şi în aer; lacurile Sărăţuica, Neamţu şi Rogozu, din arealull cetăţii, sunt tămăduitoare. Documente descoperite recent atestă că aici a avut loc lupta de la Rovine, că de aici a plecat neamul Corvineştilor şi multe alte lucruri senzaţionale pentru istoria noastră. Dar, despre ele, cu alt prilej!