Vârcolacii, vrăjmaşii astrelor
Românii spun despre vârcolaci că ar fi nişte pocitănii care încearcă să mănânce Luna, şi, ajungând la ea, rup dintr-însa bucăţi mai mici sau mai mari; atunci, Luna se întunecă, aceasta fiind şi explicaţia populară a eclipselor.
Vârcolacii sunt nişte dihănii asemănătoare lupilor şi câinilor, şi se fac din copiii nebotezaţi din părinţi necununaţi ori din oameni care şi-au ucis un frate sau o soră. Se mai fac şi din văzduh, doar din pricină că femeile torc noaptea fără lumânare, îndeosebi la miezul nopţii, ca să facă farmece cu firul tors astfel. Pe acele fire stau vârcolacii, iar firele se fac de la sine în calea unui vârcolac.
Câtă vreme aceste fire nu se rup, vârcolacii rezemaţi de ele sunt puternici şi merg încotro doresc; atunci ei atacă astrele şi le rup cu dinţii. Aşa muşcă şi mănâncă din Lună, pe care uneori o prefac în sânge, şi atunci noi vedem Luna înroşită în întregime. Alteori, atât mănâncă din ea încât nu mai rămâne decât o dungă mică. Dar mâncând prea mult, ei devin greoi, iar firele pe care stau se rup. Atunci îşi pierd toată puterea. Luna îşi recapătă vlaga, se luptă cu ei şi, înfrângându-i, scapă din gura lor şi redevine curată, cum a fost mai înainte.
Se spune că dacă vârcolacii ar izbuti să înghită toată Luna, s-ar sfârşi lumea; de aceea, oamenii, ca să ajute Luna împotriva acestor pocitănii, obişnuiesc să facă un zgomot asurzitor, ca să-i înspăimânte pe vârcolaci şi să-i izgonească. Astfel, în multe sate, se bate toaca şi se trag clopotele la biserică, oamenii fac zgomote cu cleştii şi cu vătraiele, cu pirostrii sau frigări şi orice fel de fiare, bat în tăvi, în căldări, în cazane şi în tingiri, trag cu puştile, iar ţiganii lăutari cântă din instrumentele lor. Important e ca zgomotul să fie cât mai mare, ca să se audă până la Lună. În tot acest timp, bătrânele satului ajută Luna cu descântece ”de vârcolac”, cum este acesta, cules din comuna Sărăţeni, judeţul Ialomiţa:
Vârcolacul a găsit
Uşa casei deschisă,
Fereastra destupată,
Focul stins,
Lampa stinsă,
Lumânarea neaprinsă;
Pe firul tors se urcă,
La cer se ridică,
La Lună se repede,
Din Lună muşcă.
A prins Luna a se tângui
Şi a se glăsui
Cu glas mare până la Rai,
Cu lacrămi până-n pământ;
Nimeni n-a văzut-o,
Nimeni n-a auzit-o.
Numai Maica Preacurată,
Din poarta cerului,
Numai Ea a văzut,
Numai Ea a auzit
Şi pe nume a strigat-o
Şi aşa a întrebat-o:
-Lună, ce plângi,
Ce te tânguieşti?
-Eu cum nu m-oi tângui
Şi cum nu m-oi glăsui,
Când vârcolacul
M-a prins,
M-a muşcat?
Sângele îmi curge
De-a-nroşit pământul!
-Taci, Lună, nu mai plânge
Cu lacrămi de sânge,
Nu te mai jeli,
Nu te tângui,
Nu te glăsui,
Că Eu te-oi lecui!
Maica Prea Curata
Din poarta cerului
La îngeri striga,
Scară de sus lăsa.
Pe ea Se pogora,
Cu îngerii după Ea,
Care din trâmbiţă trâmbiţa,
Cu glasuri de tunet striga,
De firul tors trăgea,
Cu săbiile îl tăia;
Vârcolacul cădea
Tocmai în pustia Geogeoiului,
Unde florile nu înfloresc,
Iarba nu înverzeşte,
Unde cocoşul nu cântă,
Calul nu nechează,
Unde stelele nu veghează,
Luna şi Soarele nu luminează.
Când se simt mai în putere, vârcolacii cutează să atace şi Soarele, însă acesta are cai mai iuţi şi scapă cu fuga. Există şi vârcolaci vii, adică oameni cu însuşiri de vârcolac şi pe care îi cunosc şi cei din satul lor. Pe aceştia îi bănuiesc oamenii după faţa lor uscată şi palidă, după somnul lor adânc, în vreme ce sufletul le iese pe gură şi merge la Lună şi se apucă s-o mănânce.
Vârcolacul nu mănâncă Luna doar în timpul întunecimilor, ci şi în vremea când tipsia Lunii este roşietică-arămie. Atunci, sângele Lunii curge pe la cheutorile gurii dihăniei şi se revarsă pe toată faţa corpului ceresc. Când sufletului de vârcolac îi vine poftă să mănânce puţin din Lună, omului respectiv îi vine mai întâi o picoteală şi apoi o neînfrântă poftă de somn; sufletul îi zboară atunci la Lună şi el rămâne ca mort. Dacă îl mişti ori îl scoli pe vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, căci sufletul, când se întoarce din drumul lui, nu mai găseşte în acelaşi loc gura prin care a ieşit, şi atunci rătăceşte în jurul casei, până o ia pe drumul cel fără întoarcere al sufletelor moarte.
Etimologia cuvântului vârcolac este controversată, dar, ca de obicei, lingviştii de modă veche insistă pe legătura cu limbile slave sau greacă. În realitate, vârcolacul, căruia albanezii îi spun vurvolak, a apărut în mitofolclorul românesc, apoi în legendele popoarelor vecine, de la mama adoptivă a Celor Doi Zalmoxis, numită sau supranumită ”Lupoaica Minunată (Fermecată)”, de unde şi etnonimul BRITO-LAGI (cf. rom. vrajă; vraci; a preţui; grec. lykos ”lup”; rom. Pătârlagele), toponimul TERGO-LAPE (cf. rom. Turca; latin. lupa ”lupoaică”), precum şi antroponimele HARPA-LICUS şi HARPA-LYKE (cf. rom. herb ”stemă; blazon”; grec. lykos ”lup”). Este limpede că din toate aceste cuvinte compuse mitofolclorul nostru şi al vecinilor a moştenit şi pricolici şi tricolici.
De la ”Lupoaica Minunată” s-a creat şi celebrul steag-dragon al strămoşilor noştri geto-daci, alcătuit din capul Lupoaicei şi dintr-un trup de şarpe sau balaur, simbol pentru soţul ei, SABA-DIOS, cu varianta SABA-THIOS ”Ocrotitorul Divin; Apărătorul Zeilor; Arma Sfântă” (cf. rom. şubă; sabie; sapă; aspidă ”şarpe veninos; viperă; pavăză; scut”).
Aşadar, la români, vârcolacii au devenit lupi fermecaţi, ciudaţi, primejdioşi şi pentru astre şi pentru oameni, şi de acolo provin şi sărbătorile populare legate de lupi, cum ar fi Filipii, Moş Andrei, Sân-Petru de Iarnă şi multe altele. Cum s-a ajuns însă la credinţa că vârcolacii provoacă eclipsele de Soare şi de Lună? Explicaţia constă în tălmăcirea sintagmelor BRITO-LAGI şi HARPA-LICUS, respectiv HARPA-LYKE prin ”Ridică (ia; suspendă; face să înceteze) Lumina” (cf. rom. preţ; lat. herba; rom. iarbă; a luci; luciu).
În româneşte, vârcolacului i se mai spune şi zmeu sau balaur, şi de aici a pornit şi celebrul basm ”Greuceanu”, cules de Petre Ispirescu, în care zmeii fură Soarele şi Luna, fiind în cele din urmă ucişi, astfel fiind salvate şi astrele.
