Frumoasa cu trei chipuri

I se mai spune şi Doamna Mare, Împărăteasa, Doamna Codrului, Iarba Codrului, Cireaşa Lupului, Ţilidonie, Beladonă, dar cea mai cunoscută denumire a ei este Mătrăguna, cu o variantă singulară, Mândrăghiuna. Într-un descântec, ea este Doamna Doamnelor şi Stăpânitoarea Florilor:

O, Doamna Doamnelor,

Stăpânitoarea Florilor,

Ne-am trudit

Şi te-am găsit

Şi te-am adus

Şi-n grădină te-am răsădit,

Şi te-am pus la loc de frunte

Ca să ne fii de folos.

I se atribuie mari puteri, e socotită stăpâna ierburilor şi este foarte temută. Ştiinţific, i se spune Atropa belladona. Bella Dona ”Doamnă Frumoasă” era şi unul dintre sensurile denumirii dacice, METĂR OGHION, ce mai însemna şi ”Doamna (Stăpâna) Fermecată”. Ca de obicei, la geto-daci, o sintagmă era interpretată în mai multe feluri, aşa că denumirea mătrăgunei se înţelegea şi ca M-E-TĂR OGHION ”Cea care are trei trupuri (înfăţişări)”, şi, într-adevăr, această plantă formează, de regulă, de la jumătate, trei ramificaţii. Cu acest tâlc, era însuşi simbolul Zeiţei Supreme, care, în iconografie tracică, apărea cu cap de pasăre, trup de om şi picioare sub formă de şerpi, în ipostază de Zeiţă a Războiului.

Mătrăguna face parte din familia Solanaceae, fiind o plantă viguroasă, veninoasă, cu flori brun-violete sau brun-purpurii şi cu fructe negru-vineţii, lucitoare. Creşte prin păduri, tufişuri ori viroage. Cultul Mătrăgunei păstrează reminiscenţa din rituri arhaice şi doar puţine ”femei meştere” sau ”vrăjitoare” mai cunosc rânduielile după care se culege.

Există mai multe legende româneşti cu privire la Mătrăgună, dintre care am ales-o pe cea pe care am cules-o din satul Sărăţeni, judeţul Ialomiţa. Se spune că era odată un crai, care avea trei fete. Într-o zi, îi vine craiului poruncă de la împăratul Ponegru să-i trimită un fecior care să-i slujească nouă ani la oaste. Craiul, care îi era îndatorat acelui împărat, se foarte întristă că nu are niciun fecior. Văzându-l cătrănit, fetele îl întrebară ce i s-a întâmplat. Oftând, el le spuse păsul. Fata cea mare se oferi să se tundă, să se îmbrace voiniceşte şi să plece la împărăţie. Nu prea încrezător, craiul îi dete voie. Însă el se duse la podul de peste Ialomiţa şi se prefăcu într-un leu fioros. Când ajunse fata la pod, se înspăimântă, întoarse calul şi se repezi înspre casă. Dar craiul venise înaintea ei, tare necăjit. Atunci se oferi şi cea mijlocie. Craiul îi dete voie, dar se duse înaintea ei la pod şi se prefăcu într-un lup uriaş. Fata se înfricoşă şi se întoarse acasă.

Cu greu se îndură tatăl s-o învoiască şi pe cea mică. Se tunse şi ea băieţeşte, îmbrăcă straie ostăşeşti, îşi luă arme, încălecă pe un tretin şi porni spre curtea împărătească. La pod, taică-său se prefăcuse într-un balaur cu şapte capete. Dar fata trase fără teamă sabia şi era cât p-aci să-i taie dihaniei un cap. Atunci tatăl se prefăcu iar în om, o sărută pe frunte, îi ură drum bun şi îşi luară rămas bun. Sluji fata opt ani împăratului Ponegru, înfăptuind în acest timp nenumărate isprăvi vitejeşti. Dar un ghinărar mai bătrân se duse într-o zi la stăpânul său şi-i spuse: ”Măria ta, nu-i a bună cu feciorul craiului acela. La toţi tovarăşii lui le-au crescut mustăţile şi bărbile, numai lui nu. Prea are ochi frumoşi, chip frumos, prea seamănă a muiere”. Tare se minună împăratul auzind acestea. Se sfătuiră ei şi hotărâră să-l încerce pe oştean.

Într-o zi de târg, trecu armata prin cetate, unde erau întinse tarabe cu tot felul de podoabe femeieşti. Dar ”feciorul” craiului se îndreptă spre o tarabă cu arme şi-şi cumpără un buzdugan. Mai făcură împăratul şi ghinărarul câteva încercări, însă nu s-a putut dovedi că ostaşul cu pricina ar fi fată. Într-o zi, fiind o zăpuşeală straşnică, ghinărarul scoase oastea la scăldat. Atunci, ”feciorul” de crai intră în apă şi spuse că vrea să încerce vadurile, să vadă unde-i locul mai bun de scăldat. Ajunsă pe malul celălalt al Ialomiţei, fata îşi scoase cămaşa şi atunci văzură toţi că nu e băiat. Se iscă mare tulburare în oaste, iar ghinărarul, văzându-se păcălit, puse o săgeată în arc şi ţinti spre domniţă. Dar Zâna Pădurilor, ce tocmai trecea prin crângul de pe malul stâng al râului, o prefăcu îndată pe fată în Mătrăgună şi săgeata trecu şuierând pe lângă tulpină. În fine, şi-a recăpătat înfăţişarea omenească, s-a întors acasă şi, întrucât tatăl său plecase în lumea celor drepţi, a fost aleasă crăiasă, rămânând în amintirea locului ca foarte frumoasă, dreaptă, vitează şi tămăduitoare, bună cu cei buni şi rea cu cei răi. Ciudat e ca, în legenda respectivă, domniţei i se spune uneori ”Mândra Ghiuna”, lăsându-se impresia că pe fată o chema Ghiuna.

Planta zisă Mătrăgună este culeasă cu mai multe scopuri: ”Dacă vrei să-ţi vezi norocul, câţi copii vei avea; dacă vrei să te măriţi cu cineva; dacă ai duşmănie pe cineva şi vrei să-i faci rău; dacă vrei să moară femeia cuiva, sapi Iarba Codrului”. Cine o sapă nu mănâncă nimic în ziua aceea. Când o sapă, îngenunche de 15 ori spre Răsărit, de 15 ori către Apus, de 15 ori spre Miazăzi şi de 15 ori către Miazănoapte, apoi aprinde tămâie şi o sapă pe gândul ce-l are. De găseşte vreo gânganie la rădăcina plantei, o chinuie sau o ucide, dacă-i doreşte moartea cuiva. Unii cred că ajunge doar strivirea rădăcinii ca să aducă moartea vrăjmaşilor. Însă peste tot se spune că e păcat a căuta realizarea dorinţelor prin ea. De aceea, când cheamă puterile ei, culegătoarele aprind tămâie, lumânări, îi duc daruri, pâine, sare, bani şi se roagă Celui-de-Sus pentru izbăvirea de păcate.

Mătrăgunei îi este atribuită o viaţă aparte, interiorizată. Oamenii se feresc să arunce apă murdară sau alte lucruri pe ea şi nici pe copii nu-i lasă să se joace în jurul ei, fiindcă se crede că planta fie că se usucă, fie că pleacă, ducând cu ea norocul în altă parte. Prin unele locuri, se crede că Mătrăguna se răzbună pe cei care nu respectă şi pângăresc obiceiurile la culegerea ei. Înainte de a o săpa, fata care vrea să se mărite dansează în jurul plantei şi rosteşte o invocaţie ca aceasta:

Mătrăgună,

Doamnă bună,

Mărită-mă-n astă lună!

De nu-n asta, în cealaltă,

Să nu fiu nemăritată,

Că s-a ros funda de pleată,

Degetele de inele

Şi grumazul de mărgele!

Sapă apoi Mătrăguna şi o aşează pe pământ orientată cu vârful spre Răsărit. În locul de unde este scoasă se pun pâine, sare şi un ban, ”preţul Mătrăgunei”. Se spune că trebuie răsplătită, pentru că altfel nu ajută. Există şi teama că se aude noaptea, strigându-le pe cele care au cules-o şi nu au plătit-o, s-o ducă de unde au adus-o, ameninţându-le cu înspăimântătoare răzbunare, dacă nu s-ar supune.

Prin Nordul României, Mătrăguna se aduce dintr-o ”pădure surdă”, adică destul de depărtată de sat, ca să nu se audă cântatul cocoşilor. Femeile şi vrăjitoarele care merg să caute Mătrăguna pornesc încă din zorii zilei, înainte de a se fi deşteptat cineva din sat, având grijă să nu fie zărite. Dacă un câine sau o pisică simt prezenţa lor sau dacă se aud cumva lătrături sau mieunături, vraja se risipeşte şi operaţia îşi pierde eficienţa. De obicei, Mătrăguna se culege pe Lună Nouă.

În medicina tradiţională, se întrebuinţa la vindecarea următoarelor boli: dureri de dinţi, de mâini şi de picioare, frisoane, afecţiuni renale, tuse, furuncule, răni, dar şi boala provocată de Iele. În zilele noastre, nu se prea mai apelează la ajutorul ei, creându-se şi impresia că magia pe care o provoacă nu e curată, ci ”neagră”. În acelaşi timp, dat fiind pericolul pe care-l prezintă prin puternica ei toxicitate, leacurile obţinute din ea sunt lăsate pe mâna farmaciştilor şi medicilor.

Deocamdată, amintirile lăsate de forţele ei persistă încă, şi unii o mai întrebuinţează sub piatra de moară, în butoiul de rachiu sau de vin, ca să atragă clienţii la moară sau la cârciumă. Se spune că acela care o posedă are întotdeauna succes. Datorită rădăcinii sale – deseori despicată – care are o vagă asemănare cu o formă umană, i se dă Mătrăgunei şi denumirea de ”Omuleţul de Pământ”. Pe vremuri, era purtată ca talisman, întrebuinţată ca oracol şi considerată plină de puteri pentru toate felurile de magie.

Credinţele legate de ea au fost şi mai sunt răspândite nu numai în România, ci în toată Europa, ba chiar şi pe alte continente. Astfel, se zice că această plantă nu creşte decât în locuri întunecate şi sinistre, prin preajma temniţelor sau la umbra spânzurătorilor. O altă legendă afirmă că Mătrăguna se agaţă atât de tare de pământ încât atunci când e culeasă, ţipă ca o fiinţă omenească schingiuită, iar cei care îi aud ţipetele înnebunesc instantaneu sau mor pe loc. Pentru a scăpa de aceste efecte fatale, cel care o culege îşi înfundă urechile cu ceară şi leagă planta de un câine. Se zice că bietul câine, auzind ţipetele plantei smulse din pământ, cade mort. Destul de sinistru! Totuşi, în România se mai şi glumeşte pe seama ei. Astfel, în ”Rapsodii de toamnă”, poetul George Topârceanu îi atribuie un rol oarecum moralizator:

Numai colo sus, prin vie,

Rumenele lobode

Vor de-acuma-n văduvie

Să trăiască slobode.

Vezi! De-aceea mătrăguna

A-nvăţat un brusture

Să le spuie-n faţă una

Care să le usture.