Mitologie românească: Apele magice

Apa, fără de care viaţa nu ar putea exista, apa, care purifică şi regenerează a fost divinizată de oameni din cele mai vechi timpuri. Lumea Apelor, a mărilor este diferită de cea a uscatului, a oamenilor, având tărâmuri şi adâncimi neştiute şi mistice.

Se credea că Lumea Apelor este ocrotită de fiinţe suprafireşti şi e guvernată de zei ai apelor. Oamenii le aduceau acestora ofrande, înainte de a porni pe mare, ca să nu atragă asupra lor mânia apelor. La traci, divinităţile mării erau patru şi se numea CABIRI.

În mai toate mitologiile, Lumea Oamenilor se întindea până la marele ocean ce o înconjoară. Dincolo de acest ocean urma capătul lumii. La geţi, râul sacru era Ialomiţa, care, pe vremea lor, avea mai multe denumiri: Kogaion, Aurumetti, Helivakia etc.

Venerată era şi Dunărea; pe Columna lui Traian se zăreşte şi Danubius, zeul fluviului, căruia, înainte de a intra în Dacia, romanii i-au adus ofrande, spre a-i câştiga bunăvoinţa.

Amândouă denumirile tracice ale marelui fluviu, THU-NURIS şi DA-NUBIUS, se traduceau prin ”Din Cer; Divinul; Tânărul” (cf. rom. nor; slav. nebo ”cer”; român tânăr). De altfel, în mitofolclorul românesc, ca şi în alte mitologii, există ”Fântâni ale Tinereţii”, a căror apă oferă celor care o beau tinereţe veşnică.

Geto-dacii cunoşteau puterea tămăduitoare ale unor ape, minerale, termale şi altele. Apa fermecată a rămas în mitofolclorul românesc sub mai multe denumiri, printre care şi cea de Apă Vie, prin harul căreia Făt Frumos şi alţi eroi ai basmelor noastre pot învia.

În multe descântece apa este elementul principal nu numai pentru a vindeca, ci şi pentru diagnosticul bolii. Folcloristul Artur Gorovei ne-a lăsat o listă cu apele întrebuinţate în descântece.

Aflăm astfel că apa specială este apa de topilă, adică din balta în care se topeşte cânepa; apa din urmă de vită, aruncată cu dosul palmei către ochi, întrebuinţată în descântecele de ”dor de ochi”; apa rămasă de duminică, folosită în farmece împotriva greierilor; apa din sticla care stă lângă o răscruce; apa în care au stat flori luate de la biserică, de la sfânta înmormântare; apa adunată din nouă vaduri; apa sfinţită la Bobotează; apa luată dintr-o vale (apă curgătoare), din locul unde se face sfredel sau vârtej; apa de la fântâna sfântă; apa din nouă izvoare; apa în care se omoară un pui de şarpe; apa neîncepută, de la trei izvoare etc.

La meglenoromâni se descântă de diochi în apa de sub roţile unei mori ce se întoarce spre stânga, adusă fără a vorbi cu nimeni în drum.

Bănăţenii folosesc apa specială în vrăjile de dragoste: ”Fata sau feciorul care voieşte să-şi facă de dragoste ia în ziua de Sfântul Gheorghe, dis-dimineaţă, o uiagă (glajă, sticlă); se duce apoi şi ia dintr-un loc, unde se îmbină două ape, trei linguri de apă şi le pune în glajă, trei linguri dintr-un loc unde se întoarce apa şi trei linguri dintr-un vas cu apă scos în curte la amiazi, ca uitându-se cel ce vrăjeşte în el să se vadă şi să vadă şi Soarele, zicând:

Cum văd Soarele,

Aşa să fiu văzut(ă),

Şi cum luceşte pe cer Soarele,

Aşa să lucesc şi eu la N.!

Apa din glajă o pune într-un blid, pe care îl aşează în vatra luminii, punând în el trei flori furate din trei grădini, trei jordiţe, care, aplecate fiind de la trunchi, au fost legănate de apă, în credinţa că, precum s-au bătut în apă, aşa şi N. să se bată după N.”

Vâlcenii întrebuinţează apă întâlnită, de unde se întâlnesc trei pâraie. În Bucovina, ”descântătoarea, înainte de a începe să descânte de Dânsele, se duce la un râu curgător, c-o bucăţică de pâne, cu un drobuşor de sare şi c-o cofiţă sau oală nouă în mâna dreaptă. Ajungând la râu, bate într-un loc pe mal, în contra curgerii apei, trei metănii, aruncă din pâne şi din sare ceva în undele apei, apoi cu cofiţa sau oala ia un pic din apa ce-a curs peste pânea şi sarea aruncată. Pe când bate ea acele trei metănii, zice următoarele cuvinte:

Apă curgătoare,

Eu te sorocesc

Tot cu pâne şi cu sare,

Să lecuieşti pe cutare

Din cap până-n picioare,

Cu leac,

Cu sănătate şi veac!

De-aice apoi se duce mai la vale pe râu, şi apa în trei locuri după olaltă bate de trei ori câte trei metănii şi, pe când bate metăniile, repeţeşte cuvintele de mai sus şi ia apă cu cofiţa. După ce a făcut ea aceasta, şi după ce şi-a împlut cofiţa cu apă, fără ca s-o fi observat cineva, se întoarce spre casă, şi acuma fără a vorbi cu alţii sau de a căuta îndărăpt, altfel, toate operaţiunile sale n-ar mai avea nicio putere”.

Meglenoromânii folosesc şi apă mută. Apa neîncepută se aduce de la o fântână sau de la un pârâu; în unele sate, apa neîncepută se aduce de la trei fântâni, în trei vase noi, de trei fete mari, fără a se fi uitat îndărăt când au luat-o.

În Muntenia, strachina cu apă neîncepută se pune pe o fereastră dinspre partea de unde răsare Luna pe cer şi se aşteaptă aşa până ce vine Luna în dreptul ferestrei; atunci începe a descânta de purici. În Romanaţi, apa în care s-a descântat de friguri se varsă pe gard, în partea de Miazănoapte, zicându-se:

Cum nu ţine parul apă,

Aşa să nu ţie frigurile pe cutare,

Şi să rămâie curat, luminat

Ca Maica Precista ce l-a lăsat!

În mitologia românească, două ape magice străbat Universul văzut şi nevăzut: Apa Sâmbetei, care dă ocol Pământului, poartă obiectele pierdute şi se scurge în Tărâmul Celălalt, şi Apa Duminicii, care izvorăşte din Rai, ocoleşte cerurile şi coboară pe Pământ ca o apă curată, sfântă, aceasta fiind uneori roua.

Toate apele româneşti sunt populate de fiinţe mitologice, atât benefice cât şi malefice. Astfel, în Marea Neagră locuiesc Faraoanele sau Faraoancele, precum şi Dulful-de-Mare. În mare şi în lacuri locuiesc Sorbul Mărilor şi Sorbul Iezerelor, care seamănă cu nişte balauri uriaşi, ce sorb în gurile lor apele din albii cu tot ce se găseşte în ele şi le urcă în cer, descărcându-le în norii de ploaie. În celelalte ape locuiesc Ştimele, Oamenii-de-Apă, Cei-din-Baltă, Dracul-din-Tău, Împăratul Peştilor, Împăratul Racilor, Crăiasa Broaştelor şi altele.

În Bărăgan, mirajul cunoscut sub denumirea de Fata Morgana se numeşte Apa Morţilor. Sus, în munţi, la Cumpăna Apelor, este palatul de cleştar al Zânei Apelor. Pe râu pluteşte şi corăbioara Caloianului, cel plecat la ceruri ca să ceară ploaie. Cu apă din fântână se stropesc Paparudele, spre a izgoni seceta. Dintr-o anume apă bea însuşi Curcubeul.