Tradiţii tracice: Mărţişorul

După tradiţiile tracice, născuţi în ţinutul Napailor, în nordul râului Naparis – Ialomiţa, cei doi Gemeni Divini, băiat şi fată, semănau atât de mult, încât, ca să-i deosebească, însăşi mama lor, Leto, i-a îmbrăcat cu straie de culori diferite.

Pe băiat l-a îmbrăcat în alb, şi astfel i-a rămas numele A POLLON ”Cel Alb” (cf. rom. bălan), iar pe fată în roşu, de unde i-a rămas numele de A RĂTE MIS ”Zâna cea Roşie” (cf. rom. arţar; got. rauths ”roşu”; grec. şi latin. musa ”muză; zeiţă inspiratoare”), abreviat apoi în A-RTEMIS.

Că acei prunci au fost botezaţi după culorile straielor o demonstrează un supranume tracic al fetei, BLOU-REITHES ”Cea Îmbrăcată în Roşu” (cf. rom. a bleui ”a căptuşi, a îmbrăca osia cu tablă de fier”; got. rauths ”roşu”). De la acest teonim a fost creat şi un basm popular românesc, ”Floriţa din codru”, cules şi publicat de Ion Slavici.

Pentru că şi băiatul şi fata aveau harul de a prevesti şi de a tămădui, iar limba tracă nu avea pe atunci gen gramatical, amândorura li s-a zis şi ZAL MOXIS ”Magul cel Vrednic; Vraciul cel Strălucitor” (cf. rom. zare; jar; latin. zelus ”zel”; magus ”mag; preot persan”), de unde româna a moştenit şolomăţ ”solomonar; vrăjitor”.

Din iniţiala Z a numelui, dublată, s-a format semnul sacru al tracilor, zvastica sau crucea fulgerului, care, la români, se ţese şi astăzi pe scoarţe, covoare, ii, bundiţe etc. De altfel, zvastica era adorată încă din Neolitic, aproape în toate culturile lumii. Desigur, la toţi tracii, acest semn mistic era şi talisman, aducător de noroc, fericire şi sănătate, iar oamenii îl purtau pentru toate acestea.

În tracă, acest semn împletit se mai numea şi ZĂ-DAI ”Doi de Z”, de unde româna a moştenit zadie ”împletitură, ţesătură de lână”, iar prin extensie, şi zodie. De aici a rămas până astăzi Mărţişorul, cu cele două fire împletite, alb şi roşu – de la numele Gemenilor Cereşti.

Faptul că Mărţişorul este o tradiţie comună românilor şi bulgarilor nu mai lasă nicio îndoială că provine din spaţiul tracic. Din formula tracică M-AR-TIN-US ”Cel care se ţine (se păstrează; se îngrijeşte; se poartă); Cel care are forţă” (cf. rom. a ţine; slav. ţena ”preţ”), româna a moştenit Marţ şi Mărţişor, iar bulgara – Martiniţa. De la MARTINUS au mai rămas în română mârtan ”motan” şi Martin – poreclă a ursului.

Nu prea demult, Mărţişorul era un ban de aur sau de argint ori un medalion, legat cu un şnur alb-roşu, pe care românii îl puneau copiilor la gât sau la mână. Mărţişorul se mai numeşte, în unele ţinuturi, Mărţiguş sau Marţ, şi este purtat pentru noroc, în decursul anului, iar cei ce-l poartă cred că vor fi sănătoşi şi curaţi ca argintul şi că peste vară nu-i vor mai apuca şi scutura frigurile.

În tradiţie rustică, Mărţişorul se pune în zorii zilei de 1 Martie, înainte de răsăritul Soarelui, iar când îl pun, părinţii se feresc se fie văzuţi de vreo femeie însărcinată, crezând că se pătează copilul pe ochi.

Unii copii poartă Mărţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl lasă pe crenguţele unui pom tânăr; şi dacă pomişorului îi merge bine peste an, înseamnă că şi copilului îi va merge bine în viaţă. Alţii îl păstrează până ce văd arbustul înflorit, de obicei porumbar sau păducel, şi îl pun pe pomişor, nădăjduind să fie albi ca florile acestuia.

În unele sate, Mărţişorul se poartă până când începe cucul a cânta sau până când vin berzele. Nu numai părinţii le pun Mărţişoare copiilor, ci şi alţi români şi le dăruiesc unul altuia la 1 Martie. În prezent, îl poartă mai ales femeile şi fetele şi, doar în unele sate îl poartă şi bărbaţii şi băieţii. Rareori se mai face din bani de aur sau de argint şi nu mai e purtat toată luna, ci numai câteva zile, la începutul lui Martie. În Muntenia se zice:

Cine poartă mărţişoare

Nu mai e pârlit de Soare.

Pe la sfârşitul lui Martie, femeile şi fetele iau şnurul Mărţişorului şi îl pun pe trandafiri, iar moneda sau medalionul le dau pe vin, pâine albă şi caş, crezând că aceea care le-a purtat va avea faţa albă cum e caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul.

Treptat, părăsind cultul zalmoxian şi uitănd semnificaţia Mărţişorului, daco-românii au creat tot soiul de legende pe seama lui. Astfel, într-o legendă din Basarabia, se spune că, în prima zi a lunii Martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a văzut cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub omăt răsare un ghiocel. Ea a hotărât să-l ajute şi a început a da la o parte omătul şi a rupe crengile spinoase. Văzând această, Iarna s-a mâniat şi a chemat vântul şi gerul să nimicească floarea. Ghiocelul a îngheţat îndată.

Primăvara a acoperit ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget, din pricina mărăcinilor. Din deget s-a prelins un strop de sânge fierbinte, care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie. În acest chip, Primăvara a învins Iarna, iar culorile Mărţişorului ar simboliza roşul sângelui ei pe albul zăpezii.

Într-o altă legendă, din dreapta Prutului, se povesteşte că odată Soarele a coborât pe pământ în chip de preafrumoasă fată. Însă un zmeu a răpit-o şi a închis-o în palatul lui. Atunci păsările au încetat să mai cânte, copiii au uitat de joacă şi de veselie, şi lumea întreagă a căzut în tristeţe.

Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr viteaz a pornit spre palatul zmeului s-o salveze pe frumoasa fată. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, l-a chemat pe zmeu la luptă dreaptă. Tânărul l-a învins pe acesta şi a eliberat-o pe fată. Ea s-a înălţat înapoi pe Cer şi din nou a luminat tot Pământul.

A venit Primăvara, pământenii şi-au recăpătat veselia, dar viteazul tânăr zăcea în palatul zmeului, după luptele grele pe care le dusese. Sângele cald s-a scurs pe zăpadă, până ce l-a lăsat pe viteaz fără suflare. Pe unde s-a topit zăpada, au răsărit ghiocei – crainici ai Primăverii. Se spune că, de atunci, lumea cinsteşte amintirea tânărului cel viteaz, legând cu o aţă două flori: una albă, alta roşie. Roşul ar simboliza sângele voinicului din zăpadă, iar albul ar fi al ghiocelului, floarea dintâi a Primăverii.

Primul cărturar român care a scris despre Mărţişor a fost Iordache Golescu, în ”Condica limbii române”, lucrare rămasă în manuscris, la Academia Română.