Sfinxul Românesc

Departe de Dacia, în Egipt, superlativele sunt de multe ori de prisos. Ce să mai spui, de exemplu, despre Marele Sfinx? Dacă, după cum afirmă şi unii cercetători egipteni sau egiptologi de astăzi, atlanţii au trecut pe acolo, el nu poate fi decât opera acestora din urmă.

Supranumit în arabă Abu al-Hal, adică ”Părintele Groazei”, Sfinxul se află la o depărtare de 350 m de piramida lui Keops. Cu cei 73 m lungime, el e statuia impunătoare a unui leu cu cap de om. În vechimea îndepărtată, numele lui era Hor-em-Akhet, adică ”Horus al Orizontului”, din care elenii au format Harmakis.

De-a lungul vremii, nisipul a acoperit de multe ori trupul Sfinxului, nelăsându-i la lumină decât faţa şi, de fiecare dată, oamenii l-au eliberat. Cea mai cunoscută restaurare a fost aceea a faraonului Thutmes al IV-lea, care a poruncit să se scrie, pe o piatră înălţată până la pieptul Sfinxului, aceste cuvinte: ”Un mister magic a domnit în aceste locuri de la origini, deoarece figura Sfinxului este o emblemă a lui Khepera, cel mai mare dintre spirite, fiinţa adorată care odihneşte aici. Locuitorii din Memphis şi ai întregului district ridicând mâinile către el, pentru a se ruga în faţa lui.” Khepera era la egipteni Zeul Nemuririi.

Melancolia de pe faţa Sfinxului te va urmări toată viaţa. Turiştii nu uită să lase aici monede, în credinţa că se vor întoarce la el. Cei ce, cu gândul la Sfinxul din Gizeh, au botezat uriaşul şi enigmaticul cap de piatră din Munţii Bucegi ”Sfinxul Românesc” s-au gândit desigur la extraordinara asemănare a celor două chipuri. Nici faptul că Sfinxul Egiptean şi Sfinxul Românesc au aceeaşi înălţime nu poate fi întâmplător.

Prima denumire de ”Sfinx” a megalitului antropomorf din Bucegi datează din anul 1935, într-un articol din ”Buletinul Alpin”. Un an mai târziu, în revista ”România”, profesorul Alexandru Bădăuţă (1901 – 1983), prozator, memorialist şi eseist şi unul dintre întemeietorii Oficiului Naţional de Turism (O.N.T.), a descris pentru prima oară acest megalit şi l-a denumit ”Sfinxul Românesc”. Asemănările acestuia cu Sfinxul Egiptean nu se opresc doar la expresie şi la înălţime.

În inscripţia de la restaurarea pomenită mai sus, figura Sfinxului de la Gizeh este ”o emblemă a lui KEPHERA, cel mai mare dintre spirite”. Cum în Dacia noastră este atestată o localitate CAPORA, putem să apropiem lesne acest toponim de teonimul egiptean KEPHERA. În graiul strămoşilor noştri, CAP ORA însemna ”Capul cel Mare; Capul Magnificului”, sinonim cu KOG A ION (cf. rom. cap; uriaş; aromân. cocă ”cap”; rom. cucă ”o căciulă înaltă, purtată de voievozi în timpul ceremoniilor”; alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane ”ocean”). Aşadar, până acum am putut stabili că Sfinxul Românesc este celebrul KOGAION, despre care Strabon afirma că era Muntele Sacru al Geţilor.

Hoinărind deseori prin Bucegi, am notat multe spuse ale localnicilor şi ale turiştilor legate de aceşti munţi, printre care şi o denumire populară a Sfinxului, anume ”Domnul de Piatră”. Pe de altă parte, într-un colind ardelenesc este pomenit un ”Fiu din Piatră”:

La o piatră neslovată,

Lerui, Doamne,

Şade Maica-ngenuncheată,

Ca să nască fiu din piatră.

Fiu din piatră şi-a născut. (...)

Al cui să fie ”Capul cel Mare”, cine să fi fost oare ”Fiul din Piatră”? Cine să fi fost KOGAION-CAPORA-KEPHERA, adorat deopotrivă şi de traci şi de egipteni? Cercetând izvoarele antice, aflăm că oraşul natal al celebrului profet Orfeu, fiu al regelui trac Oiagru şi al muzei Calliope, era Dion, care se poate înţelege şi D-ION ”Al lui Ion”; şi astfel aflăm un supranume al proorocului, ION, iar KOG A ION se mai poate tălmăci şi prin ”Capul lui Ion”.

Tot din izvoare antice, ştim că lui Orfeu, aşadar lui Ion, i s-a tăiat capul de către Mainades, preotesele trace ale Soarelui, iar capul profetului a fost aruncat în apă; plutind, a continuat să cânte. Aşadar, platoul Bucegilor, pe care se află Capul de Piatră, este chiar locul în care a fost ucis Orfeu, iar râul, cu acelaşi nume ca al oronimului geto-dacic, Kogaion, este Ialomiţa, ce curge prin apropiere. De altfel, în satul Sărăţeni, din judeţul Ialomiţa, pe cursul inferior al râului, există o legendă cu un cap de aur care plutea pe apă şi cânta. Aproape de acest sat, anume în ruinele cetăţii getice Helis, despre care am scris relativ recent, a fost găsit un cap de argint, fapt care a atras atenţia istoricilor asupra sitului antic de acolo, care au început săpăturile arheologice.

În favoarea tălmăcirii KOG-A-ION-ului geto-dacic prin ”Capul lui Ion”, mi s-a spus cândva, de către un baci întâlnit în Munţii Bucegi, că ”Sfinxul Românesc” este capul cioplit al Sfântului Ion Botezătorul. Acelaşi baci îi cunoscuse, cu ani înainte, pe Mihail Sadoveanu şi pe Nestor Urechia, ultimului transmiţându-i şi unele legende locale, pe care acesta le-a povestit în volumul său, ”Zânele din Valea Cerbului”.

Acum este limpede cine este Sfântul Ion Botezătorul din calendarul românesc arhaic, a cărui decapitare se pomeneşte în ziua de 29 august a fiecărui an. Că acest profet al tracilor nu are nimic de-a face cu proorocul omonim, din alte culte, o demonstrează şi unele colinde româneşti, unde vânătorii vor să săgeteze un cerb; însă acesta le spune că nu e fiară, ci sfânt:

-Ho, ho, ho, nu săgetaţi,

Vieaţa nu mi-o luaţi!

Că eu nu-s cerb cum credeţi

Şi după cum mă vedeţi,

Ci-s Ion,

Sânt-Ion,

Nănaşul lui Dumnezeu!

Maica mea m-a blăstămat,

Când eram mic, ne’nţărcat,

Să fiu fiară de pădure

Nouă ani şi nouă zile;

Dintr-acestea de-oi scăpa,

Jos la ţeară m-oi lăsa,

Mânăstire mi-oi dura,

Cu nouă uşi, nouă altare,

Cătră răsărit de Soare!...

Să mai spunem şi că pe sigiliul cetăţii Baia, prima capitală a Moldovei, apare un cerb cu capul tăiat, simbol pentru Tăierea Capului Sfântului Ion Botezătorul, aşa cum sugerează şi colindul de mai sus. În calendarul popular, praznicul de la 29 august se mai numeşte şi Sfântul Ion de Toamnă, Sfântul Ion-Cap-Tăiat, Ion-Taie-Capul-pe-Varză sau Brumariul.

În această zi nu se taie nimic cu cuţitul, ci totul se rupe cu mâna; nu se mănâncă varză, căci Sfântului Ion de şapte ori i s-a tăiat capul pe varză şi iar a înviat. Nu e bine să se mănânce fructe rotunde, care seamănă cu un cap, cum ar fi mere, pere, nuci, căpăţâni de usturoi, sau cu cruce, de pildă nuci sau pepene; nu se bea vin roşu, nu se mănâncă fructe sau legume roşii, care sugerează culoarea sângelui. Se ţine post negru pentru boli, mai ales pentru friguri. Unii mănâncă numai struguri. Nu se mănâncă din blid sau tipsie. Se împart mere, pere şi castraveţi.