"Ecoul Răului în stare pură". Profesorul Vasileanu, despre comunism ca pseudoreligie şi "secta" lui Călin Georgescu

Un sondaj recent, efectuat de INSCOP la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), arată că 55,8% dintre respondenţi consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România. Ce este însă comunismul şi cât de bun a fost?

Într-un amplu interviu acordat Epoch Times, profesorul de istoria religiilor Marius Vasileanu oferă o perspectivă mai puţin abordată asupra comunismului. Într-o analiză profundă şi nuanţată, Vasileanu identifică comunismul drept o „pseudoreligie politică” înrudită cu fascismul. Esenţa comunismului, la fel ca şi a fascismului, este Răul, arată profesorul, care reaminteşte că ruşii sovietici au făcut schimb de know-how cu Germania nazistă.

Marius Vasileanu reaminteşte că, în ţara noastră, comunismul a fost instalat forţat, cu aportul determinant al tancurilor sovietice, şi se întreabă „dacă nu cumva cea de-a 13-a invazie se petrece, treptat, chiar sub ochii noştri opacizaţi, prin AUR, Georgescu, Simion şi celelalte cozi de topor „suveraniste”, corespondenţi ai diviziei ‘Tudor Vladimirescu’ din anii ’40.” Noua invazie rusă are loc "cu mijloacele rafinate ale dezinformării de secol XXI şi ale propagandei pe reţelele de socializare...”, avertizează Vasileanu.

Profesorul extinde reflecţia la moştenirea comunismului în prezent, identificând o cangrenă morală care se manifestă prin corupţie, intoleranţă şi alienare, dar şi prin nostalgii periculoase, alimentate de manipulare şi incultură. El atrage atenţia asupra importanţei „lucidităţii ca proiect de ţară” pentru a gestiona corect memoria comunismului şi pentru a contracara efectele războiului hibrid contemporan, în care fenomenul religios este exploatat maliţios în diverse spaţii politice şi sociale.

„Comunismul este o boală gravă, care a lăsat în corpul cangrenat al ţărilor est-europene nenumărate sechele”, subliniază profesorul Vasileanu.

Redam interviul integral

Reporter: Domnule Vasileanu, v-am auzit spunând, la evenimentul dedicat împlinirii a 133 de ani de la naşterea Elisabetei Rizea, organizat de profesorul Bogdan Grigore la Domneşti, că, la fel ca fascismul, comunismul a fost o formă a „religiei politice”. Ce anume face ca ideologia comunistă, comunismul, să fie o religie?

Marius Vasileanu: Într-adevăr, am vorbit la Simpozionul de la Domneşti (Argeş) din acest an despre mistica creştină oglindită în ideologia comunistă. Există o asemenea teorie, acceptată de onorabili filosofi ori sociologi, despre religiile politice. Recomand stăruitor studenţilor mei ori cu alte prilejuri studiile lui Eric Voegelin, la noi s-a tradus volumul său numit chiar aşa, Religiile politice (Humanitas, 2010). Pe scurt, este vorba despre faptul că şi comunismul, şi fascismul sunt considerate forme de religie (politică). Despre comunism ca religie seculară vorbeşte şi profesorul Vladimir Tismăneanu în volumul său Despre comunism, destinul unei religii politice (Humanitas, 2011). Eu prefer să le numesc pseudoreligii, pentru a face clar diferenţa faţă de religiile autentice, revelate.

Indubitabil, comunismul are o asemenea structură pseudoreligioasă. Bună parte dintre cei care au astăzi o părere pozitivă despre Ceauşescu sunt prea tineri ca să ştie sau să mai ia în seamă oroarea ceremoniilor de pe stadioane ori din sălile de spectacole în care „marele conducător” era adulat precum zeii. Sigur, dacă ar fi lucizi, ar putea fi atenţi la ceea ce se petrece şi astăzi în cele câteva ţări eşuate încă în comunism, Coreea de Nord este un exemplul flagrant. Altfel, orice dictatură are măcar tendinţe care pot fi asimilate unui fenomen pseudoreligios...

A nu se face confuzie, mă grăbesc să precizez, între acele nenumărate studii despre interferenţa politicului cu fenomenul religios clasic (Ioan Petru Culianu, Elias Canetti, David I. Kertzer, Pascal Lardellier ş.a.) şi ceea ce Voegelin numeşte religii politice!

Putem identifica în perioada neagră a istoriei noastre recente, în care sub presiunea trupelor sovietice ni s-a impus comunismul, câteva caracteristici ale acestuia: mesianismul politic, doctrina salvaţionistă livrată în cheie materialistă, o serie de ritualuri ş.a.. Să ne amintim de nenumăratele ceremonii de partid şi de stat cu caracter pseudoreligios care invadaseră întreg spaţiul public în comunism. Este o specie a propagandei în privinţa căreia ruşii sovietici au făcut schimb de know-how cu Germania nazistă, de altfel, comunismul şi nazismul fiind religii politice înrudite – a se vedea tulburătorul film documentar The Soviet Story (2008), realizat de Edvīns Šnore. Şi mai şocantă este actualitatea viitoare a acestui film, dacă medităm la ceea ce se întâmplă astăzi în Rusia sau la noi cu secta lui Călin Georgescu şi adepţii săi din AUR, POT etc...

Avem avantajul că au fost, salutar, publicate şi în România volume fundamentale pentru acest subiect, semnate de profesorul Vladimir Tismăneanu (SUA), de profesorul Thierry Wolton (Franţa) ori Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, coordonat de Stéphane Courtois (Spandugino, 2024). Acestea ar trebui să devină bibliografie obligatorie pentru cei care, începând din acest an, vor preda despre comunism în clasa a XII-a.

Ca să fiu onest până la capăt, personal, nu sunt decât beneficiarul acestor studii, este un domeniu care nu face parte din zona mea de expertiză. Pentru că, nu vă ascund, le citesc fără niciun chef odată ce, până la 25 de ani, am vieţuit în plin comunism ceauşist şi bună parte din cele discutate aici le-am trăit pe viu...

Reporter: Richard Wurmbrand, pastor şi disident român torturat în închisorile comuniste pentru credinţa şi activitatea sa religioasă, argumentează în cartea sa „Marx şi Satan” că marxismul nu e doar un sistem materialist şi ateist, ci constituie o formă de opoziţie activă faţă de Dumnezeu, cu accente satanice.

De altfel, dacă ne uităm la OULANEM, piesă dramatică scrisă de Marx în tinereţe, vedem teme precum distrugerea de sine, blasfemie, nihilism, dorinţa de a aduce ruină asupra întregii omeniri. Găsim acolo pactul cu Răul, dorinţa de autodevorare şi blestemarea lumii laolaltă cu sine. Vedem tematica pactului cu diavolul şi citate directe („Vedeţi această sabie? Prinţul întunericului mi-a vândut-o”, „voi lansa blesteme uriaşe asupra omenirii”).

De la Dumneavoastră cum se vede comunismul, ce fel de “religie” este?

Marius Vasileanu: Aveţi dreptate, să ne amintim şi de inspirata expresie a lui V. Tismăneanu: "diavolul în istorie", pe care o vom regăsi în titlul unui volum omonim (Humanitas, 2013) dedicat de acelaşi cercetător deopotrivă comunismului şi fascismului.

Trebuie pus un bemol aici: nu putem opera incriminări colective. Să ne înţelegem, cei care credeau cu adevărat în doctrina comunistă erau relativ puţini, comparativ cu marea masă, vă mărturisesc din ceea ce eu am trăit în anii ’80, când am întredeschis ochii spre societate. Atunci când nu o făceau din pur oportunism, ideologii, activiştii, da, „urmau neabătut linia partidului” (circula această lozincă în documentele şi în propaganda epocii).

Din fericire, nu am fost – fiindcă am refuzat, atunci când mi s-a propus – membru al Partidului Comunist Român. Însă am „beneficiat” de nenumărate ore de învăţământ politic marxist-leninist, cu bogate inserţii de naţional-ceauşism şi de protocronism, an de an, începând de pe băncile şcolii primare. Vă pot spune că de cele mai multe ori, mai ales pentru noi, cei tineri atunci, aceste ore erau frecventate cu sila, mai ales în facultăţi se chiulea, iar în ascuns se făcea un mişto copios – şi nu mă refer numai la generaţia mea. Inclusiv profesorii predau adesea aceste ore fără niciun chef, de faţadă. Era o formă de dedublare a majorităţii populaţiei, ceea ce explică explozia anticomunistă din zilele lui decembrie 1989...

Acei câţiva fanatici comunişti erau majoritar nişte sfertodocţi, exact cum sunt urmaşii lor din AUR şi ai celorlalte partide pretins suveraniste, astăzi.

Iată de ce mă feresc de această formă de diabolizare, pauşală. Fiindcă marea majoritate, inclusiv bună parte din activul de partid, erau oameni foarte simpli, proveniţi preponderent din păturile sărace, evident inculte, uşor de manipulat. Li se aplică perfect îndemnul biblic „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34).

De altfel, hârtia de turnesol o constituie chiar ceea ce s-a petrecut după ’89. Unii s-au repliat rapid, căci vântul bătea acum din altă parte. Dar fanatici erau puţini, se dovedeşte: acei câţiva care ulterior, prin intermediul declinărilor precedente ale PSD, prin PRM ori, mai nou, prin AUR, POT, SOS persistă într-un trecut distopic-comunist, pseudonaţionalist. Cu precizarea că toţi liderii acestora au devenit între timp „capitalişti” de succes, învârt sume imense de bani, au proprietăţi de neînchipuit pentru omul de rând...

Ideologia însă, bineînţeles, începând cu Marx, este şi rămâne ecoul Răului în stare pură.

Reporter: Spuneaţi tot la Domneşti că misticii creştini au fost percepuţi de comunişti drept principalul lor inamic. Comuniştii i-au detestat, spuneaţi dvs., cu o ură ontologică, pe adevăraţii credincioşi, i-au vânat cu înverşunare, aruncat în închisori, torturat, omorât. Cum vă explicaţi acest lucru în condiţiile în care misticii nu sunt în război cu nimeni? Credinţa presupune iubire, nu luptă.

Marius Vasileanu: Aici intrăm pe un teren pe care l-am cercetat serios. Am constatat în studiile mele privitoare la fenomenul cultural-spiritual Rugul Aprins, pornit în anii ’40 la Mănăstirea Antim (Bucureşti), o adevărată tensiune între ideologia oficială, comunistă, şi discursul creştin cel mai adânc, cel mistic. Cu alte cuvinte, se poate observa mai ales în documentele oficiale ale vremii ori în dosarele aflate astăzi la CNSAS, comuniştii acceptau până la un punct manifestările religioase obişnuite, slujbele, care fuseseră limitate strict la spaţiul bisericesc, eventual, la locuinţa credinciosului pentru un botez, o înmormântare. Dar erau vânaţi la propriu, politic şi informativ, cei cu preocupări religioase profunde, adică marii mistici, marii duhovnici şi teologii preocupaţi existenţial de studiul misticii creştine.

Un informator spunea undeva în anii ’70, într-un dosar aflat astăzi în Arhiva CNSAS: nu putem avea încredere în Părintele Dumitru Stăniloae – marele teolog creştin ortodox –, pentru că a tradus şi a publicat Filocalia (un compendiu de mistică al Bisericii nedespărţite încă, precizez), recomanda doctoranzilor săi opera Sf. Maxim Mărturisitorul şi a Sf. Grigorie Palama (uriaşi autori mistici) şi intenţionează să publice cursul său ţinut doar un singur an universitar, 1946-1947, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, despre ascetica şi mistica creştină!

Nota bene: Ceea ce afirm aici este valabil cel puţin pentru principalele confesiuni creştine existente la noi – catolici, greco-catolici, ortodocşi, protestanţi. Nu mă refer numai la Biserica majoritară, chiar dacă, personal, aparţin Bisericii Ortodoxe Române (BOR), acum vorbesc ca profesor de istorie şi antropologie a religiilor.

Vom regăsi în toate confesiunile creştine din România asemenea situaţii. Pe alocuri, şi în cazul câtorva neoprotestanţi (baptişti, adventişti etc.), în măsura în care mistica este validată la aceste culte, în sensul său clasic. Cu precizarea că Biserica Greco-Catolică, conform precedentului sovietic aplicat cu „succes” în Ucraina (1945-1946), a fost complet desfiinţată şi la noi (1948) – din motive (geo)politice bine-cunoscute.

Bineînţeles, ideologii comunişti nu erau capabili să înţeleagă aspectele pur mistice ale unei liturghii, aceasta este o altă discuţie. Şi atunci îi socoteau duşmanii de ordin prim exact pe cei care îşi asumaseră existenţial trăirea creştină la intensitatea maximă: marii duhovnici, marii teologi. Fiindcă au simţit, au intuit că aceştia intră în coliziune frontală cu doctrina marxist-leninistă şi cu pseudoreligia numită... comunism!

Dincolo de faptul că majoritatea misticilor importanţi au fost închişi şi/ori au avut grav de pătimit, ideologii şi activiştii comunişti recurgeau şi la vădite manipulări ale fenomenului religios. Spre exemplu, cuvântul „mistic” – care exprimă calea spre apogeul spiritual la care poate ajunge un credincios, fiindcă reprezintă şi urmăreşte unirea omului cu Dumnezeu – a fost înlocuit cu „misticism”, ceea ce înseamnă aspectele peiorative ale comportamentului religios, superstiţia, fanatismul specifice religiei populare, dintotdeauna. Dar aceasta nu reprezintă nicidecum religia oficială, în aspectele sale „tari”, ci manifestările cu totul secundare, epidermice! Precum în Occident, am avut şi noi intelectuali laici care au căzut în această capcană a confuziilor, mă gândesc de pildă la filosoful Mircea Florian, prin volumul său Misticism şi credinţă (Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1946).

Un exemplu, pentru a mă face înţeles: comportamentul jenant-pueril petrecut în ultimele decenii la mormântul Părintelui Arsenie Boca, închipuirile şi „minunismul” pe care inclusiv acesta le descuraja când trăia. Abia în anii din urmă BOR a reuşit să gestioneze coerent asemenea manifestări populare greu de ţinut în frâu privitoare la Pr. Arsenie Boca, care pe bună dreptate va fi şi canonizat, de altfel, în toamnă.

Misticul urmăreşte strict relaţia sa personală cu Dumnezeu, iar nu cele ce se întâmplă în lume. Un motiv în plus să fie socotit duşmanul cel mai important al regimului comunist, fiind neintegrabil în construcţia socială închipuită şi parţial reuşită de comunişti. Misticul este un om liber, prin definiţie, pentru că nu se teme de moarte, ca să-l parafrazez pe N. Steinhardt.

De aici şi anumite confuzii ale gestionării memoriei comunismului. Conform binomului arhetipal Ştefan cel Mare – Daniil Sihastrul, amândoi erau oameni foarte credincioşi. Dacă cel dintâi lupta în războaiele bine-cunoscute, din lume, celălalt ducea ceea ce în literatura creştină se numeşte „războiul nevăzut”.

Adevăraţii lideri ai Biserici sunt liderii informali, cei care duc războiul nevăzut, nefiind interesaţi prea mult de lumea aceasta. Liderii formali, ierarhii oficiali, au făcut mai mult sau mai puţin concesii uneori, regretabile, desigur, regimului comunist. Dar nu aceştia conduc Biserica decât aparent.

Conform unei comparaţii clasice, Biserica este precum o corabie – a se vedea mirabila frescă exterioară a bisericii de la Mănăstirea Voroneţ – care-l are în frunte, în zona dinspre altar, pe Hristos. În stânga şi în dreapta lui Hristos sunt zugrăviţi o bună parte dintre sfinţii importanţi. Această frescă se numeşte „Rugăciunea tuturor sfinţilor”, fiindcă toţi aceştia în comuniune cu îngerii şi cu Hristos reprezintă şi sunt cei care conduc corabia, organismul real, mistic, nevăzut, al Bisericii.

Luptătorii din munţi pot deveni martiri, dacă şi-au dat viaţa pentru Hristos, dar nu sfinţi. Fiindcă sfinţii, marii mistici, duc o altfel de luptă. Să nu-i cerem Bisericii, ca instituţie mundană, ceea ce-i este impropriu: lupta frontală, chiar dacă şi aceasta se petrece, uneori. Lupta Bisericii împotriva comunismului este implicită, iar nu explicită – aceasta este o caracteristică de veacuri a creştinismului ortodox, în special.

Conştienţi sau nu, ideologii comunişti au intuit măcar cele de mai sus. Acesta este motivul pentru care marii mistici au fost închişi, au fost hăituiţi, iar mistica a fost substituită cu misticismul. Nu vă mai luaţi după prostiile şi misticismul popilor, ni se tot repeta la orele de învăţământ politic, pe vremuri...

Reporter: Cum vă explicaţi că a prins atât de bine comunismul la români? Înainte de instalarea primului guvern pro-sovietic, PCR era un partid de buzunar, cu probabil undeva la 800 de membri, pentru ca apoi, după ce ruşii au instaurat comunismul la noi, numărul membrilor să explodeze în doar câţiva ani?

Marius Vasileanu: ...Şi în condiţiile în care nici stânga socialistă nu avea prea mare audienţă la noi, aş adăuga.

A fost, cum ştim, o conjunctură geopolitică nefericită. În România comunismul a fost instalat forţat cu aportul determinant al tancurilor sovietice. Uităm adesea: începând din 1944 România devenise o ţară ocupată de Imperiul Rus, de această dată numit URSS. A fost ultima dintre cele 12 invazii ruseşti pe pământ românesc. Mă tot întreb dacă nu cumva cea de-a 13-a invazie se petrece, treptat, chiar sub ochii noştri opacizaţi, prin AUR, Georgescu, Simion şi celelalte cozi de topor „suveraniste”, corespondenţi ai diviziei „Tudor Vladimirescu” din anii ’40. O altfel de invazie, cu mijloacele rafinate ale dezinformării de secol XXI şi a propagandei pe reţelele de socializare...

Repet, dovada că totul a fost forţat vine din cele petrecute după ’89. Câţi comunişti convinşi au mai rămas pe baricade, începând cu 1990?! Structural, observăm, comunismul caută astăzi noi forme de expresie, neomarxiste, tocmai pentru că şi-a dovedit neputinţa în veacul XX, cel puţin în această parte de lume, Occidentală. Cu atât mai ridicole manifestările de extremă-stânga şi de extremă-dreapta existente astăzi în ţările dezvoltate vest-europene. Nu mai vorbesc despre Woke-ism, „prima religie care a luat naştere în mediul universitar” (conform lui Jean-François Braunstein, Religia woke. Cum a căzut pradă Occidentul unei mişcări iraţionale, Humanitas, 2024) sau despre replica la aceasta, Maga, nu mai puţin radicală în latura sa de extremă-dreapta!

Reporter: Noi, românii, avem o expresie foarte veche şi înspăimântătoare având în vedere implicaţiile morale: „Fă-te frate cu Dracul până treci puntea”. Cum s-a materializat această zicală în comunism? Credeţi că după ce te faci frate cu „Dracul”, te mai poţi desfrăţi de el?

Marius Vasileanu: Vorbiţi despre o expresie populară care nu este defel agreată de creştinism! Dimpotrivă, în replică, scrierile Sfinţilor Părinţi susţin încă din primele veacuri creştine imperativul de a nu face niciodată, nicicum vreun pact cu diavolul. Iar modelul este ilustrat de tentativele de ispitire la care Iisus a fost supus în pustie. (Matei 4, 1-11)

Răspunsul este evident, nu!

Reporter: În '89 l-am dat jos pe Ceauşescu. Am dat jos şi comunismul?

Marius Vasileanu: În mare, v-am răspuns mai sus. Urgenţa, în ceea ce ne priveşte, este deopotrivă de ordin extern, cât şi intern, cred. Fiindcă pentru a ne debarasa în mod real şi eficient de comunism suntem datori cu o corectă gestionare a memoriei acestuia.

În plan extern: avem un patrimoniu inestimabil privitor la comunism, căci şi suferinţa devine o avere, dacă o valorifici cu înţelepciune. Rodul ziditor al suferinţei este înţelepciunea. Este un patrimoniu, căci am trăit la nivel naţional toate monstruozităţile aduse de comunism. Acest patrimoniu trebuie cunoscut în amănunt şi trebuie corect digerat. Apoi trebuie împărtăşit celor care nu l-au trăit: ţărilor din Occident, în special. Evident, mulţi nici nu ne cred, fiindcă propaganda post-comunistă a fost relativ eficientă, fiindcă firea umană este aplecată spre dulcegării care să se substituie cruzimii adevărului brut, din interese (geo)politice etc.

În plan intern: nu agreez expresia Prof. Radu Preda (fost preşedinte al IICCMER): memoria ca proiect de ţară, fiindcă nu putem înainta privind în urmă, fie şi cu un singur ochi. Dar această expresie trebuie să ne dea de gândit, cu atât mai mult cu cât în anii din urmă neomarxismul a ajuns şi la noi.

Avem impardonabile restanţe ale gestionării memoriei privitoare la formele de extremism petrecut în veacul XX românesc, cel legionar şi cel comunist. Şi, spre lauda lor, cele trei mari confesiuni: Biserica Catolică, Biserica Greco-Catolică şi Biserica Ortodoxă, fac deja ceea ce statul român nu a făcut aproape deloc – în afara gestului absolut onorabil şi necesar de a fi condamnat oficial comunismul. Căci Bisericile îşi cinstesc mărturisitorii, martirii şi sfinţii morţi în temniţe şi în închisoarea mai mare numită România comunistă.

Orele despre comunism – fie şi aşa, plasate şmechereşte taman în clasa a XII-a, când elevii nu prea mai învaţă decât pentru bac –, un mare muzeu al comunismului, o continuă promovare în media a ororilor aduse de comunism sunt necesităţi iminente.

Un om lucid are deopotrivă şi memoria trecutului, şi memoria viitorului, adică deprinde cu timpul, pe parcursul maturizării, o bună priză la Prezent şi la Realitate. De aceea, formula pe care o prefer şi-o propun este Luciditatea ca proiect de ţară.

Reporter: Care e moştenirea lăsată în plan moral şi spiritual de comunism? Cum a afectat fibra morală a poporului român? Cum se manifestă în zilele noastre cangrena morală lăsată de comunism? Cum poate fi „exorcizat” comunismul din societate, din om?

Marius Vasileanu: Comunismul este o boală gravă, care a lăsat în corpul cangrenat al ţărilor est-europene nenumărate sechele. Îmi amintesc, prin anii ’90 se făcuse un sondaj referitor la credinţa în Dumnezeu, în ţările ex-comuniste. Cei mai mulţi atei erau în Estonia, în Rusia şi în Cehia. Cel mai bine stăteam noi, românii, şi polonezii, căci încă ne-am păstrat credinţa, într-un procent impresionant, de parcă comunismul nici n-ar fi trecut pe-aici...

Ceea ce parţial este o iluzie, bineînţeles. Culmea, după modelul evanghelic, şi comunismul pleda pentru „omul nou”. Să fim lucizi, aşadar: dincolo de izbânda clară, mai ales în Rusia, a „omului nou” – a se vedea lipsa oricărei empatii creştine atunci când ruşii îi omoară zilnic pe confraţii lor ortodocşi, ucraineni, distrug biserici etc. –, acesta vieţuieşte mai mult sau mai puţin deghizat şi în România!

Ne declarăm creştini, dar gradul nostru de acceptare a corupţiei este uriaş, asemenea cel de intoleranţă, de xenofobie, de acceptare şi practicare senină a minciunii, nu mai vorbesc despre avorturi, despre abandonul copiilor, despre violenţa în familie ş.a....

În relaţia aceasta cu Răul există un remediu surprinzător adus tot de tradiţia populară (cu rădăcini pre-creştine): umorul. În povestea lui Ivan Turbincă, nemuritorul Creangă îşi râde permanent de dracul pus în ipostazele cele mai haioase. Pe fresca bisericii de la Voroneţ, cea cu reprezentarea Judecăţii de Apoi, dracii care-şi fac de lucru pe-acolo sunt zugrăviţi de asemenea cu umor. Alexandru Paleologu spunea că, în pofida imenselor greutăţi, el şi confraţii săi de suferinţe râdeau adesea, aveau un umor nebun tocmai în temniţele comuniste. Umorul ne-a mai salvat cât de cât în comunism şi se practica la nivel de întreagă societate. Poate fi o formă de apărare prin detaşare, explicabilă psihologic, dar poate fi mai mult decât atât.

...Dumnezeu a făcut lumea în şapte hohote de râs, susţine o legendă îndepărtată de paideia creştină. Fărâme ale acelor hohote de râs primordial par să ajungă până la noi, inclusiv în Cimitirul vesel din Săpânţa (Maramureş)...

Reporter: Cum percepeţi faptul că există atâţia români care regretă comunismul? Online-ul, şi nu numai, musteşte de nostalgie comunistă în condiţiile în care comunismul la noi a însemnat crimă, colectivizare, iar în ultimii ani, frig, umilinţa cozilor la mâncare, şi mai ales uriaşa schizofrenie colectivă, frica, frica de a te exprima liber, de a spune ce gândeşti.

Marius Vasileanu: Incultură, prostie, egoism plus imense şi neîncetate manipulări puternic accentuate de războiul Rusiei împotriva tuturor democraţiilor. Nimic de adăugat, în afara unei inexplicabile apatii – a cărei consecinţă este explozia partidelor extremiste AUR, POT, SOS –, apatie şi indiferenţă a statului român, condus de Preşedintele K. Iohannis, şi de insuficienta acţiune a unor instituţii de forţă care ar fi trebuit să lucreze proactiv şi sensibil mai eficient.

Reporter: Am ajuns în paradigma din discursul Marelui Inchizitor în Fraţii Karamazov, care îl acuză pe Iisus că a dat omenirii liberul arbitru şi îi spune că, dacă ar rămâne printre oameni şi ar încerca din nou să le aducă libertatea, cu „povara alegerii” ce derivă din ea, ei l-ar crucifica din nou? Are acea parte din naţie care îl regretă pe Ceauşescu nevoie de un Tătuc care să îi orânduiască viaţa sau, cum vă explicaţi dvs?

Marius Vasileanu: Să nu cerem maselor ceea ce nu au şi nici nu pot. Rolul crucial este al liderilor. La acest nivel este nevoie de luciditate şi inteligenţă, de voinţă şi curaj, de responsabilitate şi de claritate morală. Toate acestea, cumulate cu viziunea drumului corect, ar putea face mici miracole: în câteva din ţările ex-comuniste au existat asemenea exemple fericite, chiar dacă oscilante în timp. De aici decurg restul proceselor de însănătoşire prin educaţie, prin mass-media, prin acţiuni proactive de informare adecvată, prin dezactivare constantă şi rapidă a fake-urilor ş.a. Maturizarea organismului social este un proces de lungă durată. Dar trebuie pornit de undeva. Şi trebuie pornit corect. În creştinismul ortodox există o superbă expresie: a pune început bun. Iar Părintele Cleopa Ilie, numit şi patriarhul monahismului românesc, spunea: niciodată nu este prea târziu să pui început bun...

Mai cred că este şi o formă de work in progress: poveste începută cu luptătorii din munţi, cu marii arestaţi politic în temniţele comuniste, cu cei câţiva disidenţi din anii ’70-’80, continuată după decembrie ’89 cu orice vector uman sau instituţional care a contribuit la binele comun.

Ceea ce avem de făcut astăzi, printr-un nou început bun este să ne însuşim sau să ne calibrăm rapid la vectorii purtători de viitor. Aşa cum virusurile gripei se adaptează an de an, iar omul creează replici adecvate. În pandemie, de exemplu, a fost un crescendo al conspiraţiilor, al fake-urilor. Minciuna de astăzi o nega parţial pe cea de ieri ş.a.m.d. Mă tem că resursele alocate nu au fost suficiente sau unii factori de decizie nici nu au luat în serios gravitatea acestui război hibrid. De aici şi insuficienta preocupare, inclusiv la nivelul Bisericilor...

Precum este şi libertatea, comunismul este o stare de spirit. Fiecare alege în funcţie de informaţiile la care are acces, în funcţie de credinţă, de inteligenţă, de experienţa sa de viaţă şi de maturizare. Din nenorocire, trăim de peste 10 ani în plin război hibrid şi tendinţele spre rău ne sunt puternic influenţate către şi mai rău. Iar războiul hibrid manifestat la nivelul spaţiului religios face ravagii, vizibile pentru oamenii cât de cât lucizi.

Reporter: Ieşind un pic din planul românesc, am văzut cum preoţi români şi creştini români îl laudă pe Vladimir Putin, prezentându-l drept un apărător al creştinismului, un bun creştin, ctitor de biserici. Este Putin un bun creştin? Dar Patriarhul Kiril care, la rândul său, a dat o notă de „război sfânt” invaziei din Ucraina? Chiar înaintea Crăciunului pe rit vechi, Kiril i-a încurajat pe ruşi să nu le fie frică de moarte şi să meargă la război împotriva „duşmanilor” Moscovei: „Mergeţi cu curaj să vă îndepliniţi datoria militară. Şi nu uitaţi că, dacă veţi muri pentru ţara voastră, veţi fi cu Dumnezeu în împărăţia Sa, în glorie şi în viaţa veşnică”.

Marius Vasileanu: Spre deosebire de celelalte mari imperii (britanic, francez, spaniol) care şi-au gestionat relativ inteligent trecerea la altă etapă a istoriei, imperialismul rusesc nu are încă luciditatea de a accepta că trăim în altă epocă. La nesfârşitele resurse pe care Rusia le are deja, foamea după teritoriile altora devine ridicolă în era noilor tehnologii, a robotizării, a AI etc. Rusia are de făcut alegeri majore, urgente. Altfel, nu numai că se va prăbuşi, fiind o pradă uşoară pentru celelalte mari ţări dimprejur – economic, Rusia este deja la cheremul Chinei, cu acest război absurd împotriva Ucrainei şi a întregului Occident. Rusia se poate atomiza şi/sau prăbuşi economic până la insignifiant în câţiva ani, avertizează specialişti de anvergură.

Biserica Ortodoxă Rusă este reprezentată de marii săi sfinţi, de marii mistici şi de adevăraţii rugători, iar nu de ierarhii aflaţi astăzi în prim-plan. Să facem totuşi precizarea că, spre deosebire de catolicism, creştinismul ortodox abia odată cu intrarea în secolul XXI învaţă să fie liber, să iasă de sub bocancii autorităţilor politice. Ortodoxia abia acum intră cu adevărat şi cam abrupt în modernitate. Este o formă de maturizare accelerată în relaţia cu statul, are de recuperat un proces de durată istorică. La noi procesul a pornit deja şi pot fi observaţi câţiva paşi importanţi, mai ales de la venirea Patriarhului Daniel la conducere. În Rusia, acest proces de emancipare şi de maturizare a Bisericii în relaţia cu statul este imposibilă, deocamdată.

Reporter: Cum vedeţi faptul că politicieni susţinuţi de Kremlin au capitalizat pe tema credinţei în Dumnezeu? S-au erijat în apărători ai credinţei, câştigând astfel voturi.

Marius Vasileanu: Dacă vă referiţi la secta lui Călin Georgescu, aceasta nu are nimic de-a face cu creştinismul, în frunte cu liderul ei cu pretenţii de guru. Este o grupare new-age-istă cu inserţii care provin din ocultism, din alte pseudocredinţe. Dincolo de sindromul mesianic, clar manifest, dincolo de alte plauzibile probleme rămase neclare (aderenţa la serviciile de informaţii vechi şi noi, interne şi/sau ale ruşilor), C. Georgescu ar trebui cercetat şi de psihiatri. În privinţa celorlalţi lideri pretinşi suveranişti, din AUR, în special, toţi suntem de vină.

Dacă ar fi fost cu adevărat patrioţi, aceşti indivizi nu ar împărtăşi şi vehicula într-un procent major propaganda vehiculată constant, zilnic, de maşina de război rusească. Acest balans între autoflagelare şi autoflatare cultivat asiduu de suveranişti denotă nişte personaje nu numai versatile, ci şi costelive, caduce. Este un imperativ să le dai la o parte măştile de pe faţa mincinoasă care se ascunde îndărăt – şi asta trebuie făcut zi de zi.

De aceea o mare parte de vină o poartă şi leadershipul politic românesc pro-european. Cauzele sunt multiple. Între altele, este limpede că aceste personaje extremiste penibile au intrat pe o nişă electorală lăsată, impardonabil, liberă. Cândva, prin PNŢ-CD, a existat tentativa de a o acoperi, neconvingătoare pentru noile generaţii. Ulterior, a existat o extensie a PDL numită Fundaţia Creştin-Democrată care ar fi fost şansa noastră de updatare în cheie creştin-democrată şi de umplere a unei nişe electorale naturale. Mai ales că Fundaţia avea în frunte oameni de orientare conservatoare, realmente serioşi, cu studii solide, de bună credinţă, pro-occidentali şi patrioţi (Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Theodor Paleologu ş.a.). N-a fost să fie...

Reporter: Ce legătură există, în opinia dvs., între războiul hibrid şi exploatarea credinţei?

Marius Vasileanu: Este o poveste nesfârşită, practicată din timpuri imemoriale. Sunt preocupat serios de tema respectivă, ba chiar de câţiva ani am ţinut cursuri postuniversitare pe acest subiect. Mult prea gravă şi amplă pentru a o expedia în câteva fraze, problema este din păcate de o actualitate fierbinte, iminentă.

Fiecare spaţiu statal ori regiune are ecosistemul său religios, aşa cum există simultan un ecosistem politic, economic, informativ, militar ş.a. Acestea interacţionează permanent, firesc. Instrumentarea fenomenului religios poate fi deosebit de parşivă sau din ce în ce mai diminuată şi mai ieftină. Pentru a sesiza aceste instrumentări trebuie, din nou, un anume grad de luciditate, dincolo de o cantitate de cunoştinţe sine qua non. Luciditate sau prezenţă, cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai inteligenţi duhovnici, căci există şi o inteligenţă spirituală, pe care am avut bucuria să-i întâlnesc personal.

La nivel instituţional, bineînţeles că Bisericile ar fi de dorit să pareze asemenea instrumentări, care sunt improprii credinţei adevărate. Şi, fiindcă sunt înşelăciuni, care ştim de unde vin, teologic vorbind. Vedem prea bine că există spaţii profund viciate deja, exemplul episcopului putinist de la Constanţa este elocvent. Previzibil, se constată că fake-urile, dezinformările prind cheag exact acolo unde corupţia, frustrarea, sărăcia, este mai mare. Chestiune valabilă şi în spaţiul religiosului.

Cum interferează toate acestea cu credinţa cea mai profundă, fiindcă vorbeam despre mistică, mai sus? De aici s-ar putea porni la un început bun adresat clericilor, prin cursuri de „alfabetizare” în privinţa riscurilor majore ale lumii în care trăim. În felul acesta s-ar scuipa în sân mai puţin şi s-ar lua măsuri rezonabile privitoare la fake-urile concrete care circulă în mod curent în spaţiile religioase. Este provocarea la care trebuie să facă faţă Bisericile, astăzi, aşa cum în pandemie au trecut, nu tocmai fericit, prin altfel de încercări.

Din păcate, unde aderenţa la credinţa autentică este mai slabă şi credincioşii deraiază spre exprimările religiei populare, exact acolo prind mai uşor şi fake-urile, unele de-a dreptul copilăreşti, dar cu posibile efecte de anvergură...

În perspectivă antropologică vorbind: fake-urile, conspiraţiile, toate aceste produse ale războiului hibrid ne deformează chipul. Da, acel chip interior al omului făcut după chipul şi întru asemănarea lui Dumnezeu. Aflat în închisoare, profesorul Alexandru Mironescu, membru fondator şi emblematic al Rugului Aprins, mărturiseşte că se străduia zilnic să NU se lase schimonosit de monstruozităţile temniţei şi-ale comunismului. Adică să-şi păstreze intact chipul...

A te lăsa pradă conspiraţiilor, fake-urilor, înseamnă să renunţi la luptă, să te laşi schimonosit de comunism, de războiul hibrid, de încercările acestei lumi prezente sau viitoare – în care alterarea omului prin folosirea abuzivă, fără discernământ a noilor tehnologii, a AI sunt doar la început. Păstrarea credinţei autentice, care niciodată nu-i fanatică şi nu cade pradă exceselor, ne protejează chipul, adică adevărata noastră natură lăuntrică.