Harul lebedelor

Dintotdeauna, pe meleagurile noastre, lebedele au fost considerate păsări sacre. În România trăiesc lebedele de iarnă sau cântătoare (Cygnus cygnus) şi lebedele de vară sau cucove (Cygnus olor). De la autorii antici aflăm că aceste frumoase şi graţioase păsări luau parte la serviciile divine în cinstea zeului Apollon, pe care tracii îl supranumeau Zalmoxis, ca şi pe sora sa geamănă, Diana.

În general, necunoscând ţinuturile aflate la Nord de Dunăre, grecii şi romanii le încadrau pe toate într-un tărâm mitic, Hiperboreea, patria lui Boreas, care era personificarea divină a vântului de Miazănoapte. Iată ce scrie, în această privinţă, Claudius Aelianus: ”Între alţii, Hecateu Abderita, însă nu cel din Milet, relatează că preoţii lui Apollon sunt fiii lui Boreas şi ai Chionei, trei fraţi la număr, oameni înalţi de 6 coţi. Când aceştia, la soroc, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo nenumărate stoluri de lebede din munţii pe care ei îi numesc Ripai şi aceste lebede, după ce înconjoară mai întâi templul cu zborul lor, ca şi când ar voi să-l purifice, se lasă apoi în jos în curtea templului, al cărui spaţiu este foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe. În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollon cu un fel de melodii ale lor proprii, şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor în cor melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci şi lebedele se asociază şi ele la cântările lor, uguind împreună, şi este de notat că aceste lebede nu fac nicio greşeală, ca să cânte cu sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca şi cum ele ar urma tonul şi începutul dat de conducătorul corului, astfel cântă şi ele împreună cu cântăreţii cei mai deprinşi în melodiile sacre. Terminându-se apoi imnul, acest cor al păsărilor se retrage, ca şi cum ele şi-ar fi îndeplinit datoria lor obişnuită pentru sărbătoarea zeului, ar fi ascultat şi ele toată ziua cinstirile ce s-au făcut zeilor, au cântat împreună şi au desfătat şi pe alţii.”

Ruinele acestui palat-templu, unde poposeau lebedele sacre, de care povesteşte Claudius Aelianus, se mai văd şi astăzi în vatra satului Sărăţeni, pe stânga râului Ialomiţa, care, la rândul lui era sacru pentru geto-daci, sub numele de NAPARIS ”Divinul”. Nu doar atât: lebedele vin şi astăzi în fiecare an prin apropierea acestui loc, anume pe lacul Sărăţuica, pe al cărui mal de Vest geto-dacii spuneau că s-au născut şi au copilărit Gemenii Cereşti, zeii lor.

Aceste păsări era socotite sacre şi de românii din Evul Mediu, de vreme ce pe paftaua de aur, descoperită în mormântul lui Negru Vodă de la Curtea de Argeş, marea zeiţă Leto, mama celor doi gemeni, are trupul de lebădă şi capul de femeie. Numele românesc al păsării vine din lexemul dac LIBIDA, atestat ca nume de localitate getică, şi se tălmăceşte prin ”Drăguţa; Fermecătoarea; Vrăjita” (cf. latin. lepida ”plăcută; încântătoare”; slav. liubiti ”a iubi”). Ca să-i sporească puterea magică , unele descântătoare i-au zis păsării ”lespede”, ca în acest straniu descântec ”de gâlci”, din Costeşti, fostul judeţ Tutova:

Pe cea gârlă repede

Veni o lespede

Cu totul albastră

Cu puii albaştri

Cu pliscul de fier;

Cum ajunseră, cum se risipiră;

Cum ajunseră, cum se zdrobiră.

Aşa să se risipească,

Aşa să se zdrobească gâlcile lui N.!

Acu-i Lună şi cu stele,

Acu-s gâlcile (...)

Mâne nu-i nici Lună, nici stele,

Nici gâlcile lui N.

În legătură cu ”lespedea” albastră şi cu puii ei, tot albaştri, din acest descântec, mai trebuie precizat că, pe paftaua de la Curtea de Argeş, Zeiţa-Lebădă apare pe un fond de smalţ albastru, sugerând Cerul. Sub epitetele de ”Albă”, ”Dalbă”, ”Codalbă”,”Cudalbă” se ghiceşte lebăda vindecătoare, uneori prin propriul ei sacrificiu, a mai multor boli. Iată un descântec ”de deochi” din Dejeşti, judeţul Dolj:

Pasăre albă,

Codalbă,

Sus te suişi,

Jos plesnişi.

Plesnească ochii râmnitorilor,

Plesnească ochii deochetorilor!

Cine a râmnit

A plesnit,

Şi a rămas N. Curat,

Luminat,

Ca argintul strecurat.

În amândouă descântecele pe care le-am citat, lebăda pare a se jertfi ca să tămăduiască bolnavii, ceea ce ar putea explica de ce, pe paftaua de la Curtea de Argeş, a fost aleasă ca simbol al Zeiţei Supreme. Pe numele lor obişnuit, două ”libizi” dintr-un descântec ”de priveghi” din Moldova fură leacurile de pe fereastra bolnavului, ceea ce sugerează tot forţa magică a acestor păsări, care însă pot fi îmbunate. Într-o legendă, lebăda a fost o fată mândră, pe care Cel-de-Sus ”a pedepsit-o pentru nesocotinţa ei”, prefăcând-o în pasăre. În doine, lebăda este întotdeauna identificată cu albul: ”Şi-şi înălbeşte pânza / Albă ca şi lebăda”; ”Cămaşa ca lebăda”; ”Ieşeam sara la plimbare... / Albuţă ca lebăda”; ”Albă ca o lebădioară”; ”Albă ca o lebădiţă”.

Numele de cucove al lebedelor de vară vine de la HE CABE sau HE CUBA, ce a fost şi numele unei celebre eroine a războiului troian, fiică a regelui trac Kisseus, şi se tălmăceşte prin ”Care (se) taie; Care (se) jertfeşte; Care (se) loveşte; Care (se) potriveşte”, de unde româna a mai moştenit şi a cobi, cheabă ”briceag; cuţitaş”, a copăi ”a săpa; a prăşi”, cucuvea etc. În legătura cu jertfele ce au dus la denumirea de cucove, se cuvine a pomeni şi de numeroasele care de luptă, descoperite în mormintele războinicilor traci; aceste care sunt trase de lebede, sugerând că acestea îi transportau pe vitejii morţi în luptă spre Tărâmul Zeilor.

De altfel, şi la vechii celţi, în operele lor de artă, apar câte două lebede, fiecare de câte o parte a bărcii solare, pe care o conduc şi o însoţesc în călătoria ei pe oceanul ceresc. În legendele celţilor, cele mai multe făpturi de pe Lumea Cealaltă, dintr-un motiv sau altul, pătrund în lumea pământeană, iau înfăţişare de lebede şi călătoresc câte două, legate printr-un lanţ de aur sau de argint.

Lebedele apar în toate mitologiile din emisfera nordică, unde sunt de culoare albă, simbol al imaculării. Şi celebrul povestitor Hans Christian Andersen le pomeneşte în basme. Să nu uităm şi de celebrul balet ”Lacul lebedelor” de Piotr Ilici Ceaikovski, inspirat din folclorul nord-european. În Extremul Orient, lebăda este şi simbolul eleganţei, al nobleţei şi al curajului; de aceea, se spune că mongolii i-ar fi dat împăratului Mu, din dinastia Zhou, să bea sânge de lebădă.

Această pasăre face parte şi din simbolistica alchimiei. A fost întotdeauna privită de alchimişti ca o emblemă a argintului viu, cum i se spune popular mercurului, poate şi fiindcă lebăda are şi culoarea şi mobilitatea acestuia, precum şi volatilitatea, prin capacitatea de a zbura, graţie aripilor sale.