Ce este Dorul

Un cuvânt profund românesc, intraductibil, este DOR. Etimonul acestui cuvânt, deseori căutat şi neexplicat convingător de către lingvişti, se află în graiul geto-dacilor, după cum o dovedeşte şi o inscripţie descoperită la Romula, astăzi Reşca – Dobrosloveni, judeţul Olt. Această inscripţie se găseşte pe un inel de aur, fiind flancată de doi peştişori, şi cuprinde două cuvinte cu litere latineşti: MAN DOL ”Alungă Răul (Durerea; Boala)”. Cf. rom. a mâna; a durea.

Atât separat, cât mai ales ca sintagmă, cele două cuvinte din inscripţia de la Romula au consonanţe în alte limbi indo-europene, de pildă sanscrita, unde mandala este ”cerc magic”, iar în budism şi tantrism este imagine-simbol, servind ca instrument al contemplaţiei. Tot un ”cerc magic” este şi inelul de aur de la Romula!

Expresia MAN DOL trimite la încă un cuvânt sanscrit, mantra ”instrument de gândire”, devenit şi formulă căreia, în unele practici şi religii orientale, cum ar fi yoga, budismul, hinduismul şi tantrismul, i se atribuie o valoare educativă, cvasimagică. Recitarea unei mantre este asociată cu meditaţia, practicată îndeosebi în tantrism.

Din MAN DOL, româna a moştenit, printre altele, verbul a (se) mântui ”a (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.); a (se) vindeca (de o boală); a (se) izbăvi”. Cât priveşte cei doi peştişori care flanchează inscripţia geto-dacică, ei sunt simbolurile Celor Doi Gemeni Divini pe care îi slăveau strămoşii noştri.

Aşadar, la geto-daci, DOL, de unde am moştenit şi dorul, se tălmăcea prin ”durere; boală; suferinţă; dorinţă”, şi astfel, citind MAN DOL şi tălmăcindu-l prin ”Alungarea Dorinţelor”, găsim iarăşi asemănări cu budismul, care propovăduieşte eliberarea de dorinţe.

Cu tâlcurile de ”durere” şi ”dorinţă”, DOR este atestat în româneşte încă din anul 1581, anume în aşa-numita ”Palie de la Orăştie”: ”căi-se El că au făcut pre om spre pământ şi fu dor în inima Lui”; ”şi luo pre Răveca şi fu lui muiare şi iubi pre ea şi în acest chip fu veselit Isac de dorul mâni-sa”.

În timp, limba română a extins sensurile cuvântului dor, care a ajuns să însemne şi ”nostalgie; alean; dorinţă arzătoare; pasiune; dragoste”. Însă, în folclorul nostru, nuanţa sau nuanţele de sens ale acestui cuvânt nu se pot lămuri mereu:

Şi mai lin, Dorule, lin,

Că pe ici e loc strein!

Şi mai rar, Dorule, rar,

Că pe ici e loc amar!

Alături de Jale, Dorul are o putere deosebită, pârjolind totul în cale, îndurerând sufletele şi inimile:

Pe unde merge Dorul,

Se usucă tot câmpul,

Înnegreşte sufletul.

Pe unde merge Jalea,

Se arde toată valea

Şi se uscă inima.

În cele mai multe situaţii, Dorul este insuportabil şi pare atotstăpânitor:

Frunză verde-a bobului,

Lungu-i drumul codrului,

Dar mai lung al Dorului;

Drumul codrului sfârşeşte –

Al Dorului se lungeşte;

Drumul codrului se gată –

Al Dorului, niciodată.

Uneori, Dorul este personificat, aducând cu Zburătorul. Iată o imagine, unde, alături de Dragoste, Dorul participă la semănatul câmpului:

Frunză verde bob ormug,

Şi-am plecat cu cucu-n plug –

El să cânte, eu să mân;

Dorul să ţie de coarne,

Dragostea să puie boabe;

Mândra, albă ca o floare,

Să ne-aducă de mâncare.

Alteori, Dorul se preface în... perină, pe care adoarme fata îndrăgostită:

Bădiţă, păr rătezat,

Şi-aseară te-am aşteptat

Tot cu foc şi cu lumină,

Pân-o trecut de la cină.

Dar am văzut că nu vii,

Pus-am dorul căpătâi,

Cu dragoste mă-nvelii,

Doamne, bin’ mă hodinii!

Dorul pare a fi chiar cel iubit, şi i se fac invitaţii din cele mai stranii:

Foiliţă-mărule,

Ia-mă-n braţe, Dorule,

De mă treci vadurile

Şi toate pădurile,

Peste toate râpile,

Muntele cu florile!

Dorul poate fi şi foc, pe care nu-l stinge şi nu-l potoleşte nici fântână, nici râu, ci numai lacrimile:

Peste Murăş, peste tău,

Ard două lumini de său;

Ziua plouă, noaptea ninge –

Nimeni nu le poate stinge,

Far’ inima mea când plânge;

Pic-o lacrimă ori două

Şi le stinge pe-amândouă.

Dintr-un sentiment chinuitor, Dorul ajunge să se confunde chiar cu fiinţele ce suferă, ca în această doină halucinantă:

În pădurea cea de fag,

Se-ntâlneşte drag cu drag –

Se sărută până zac.

Sus, în munte, la izvor,

Se-ntâlneşte Dor cu Dor –

Se sărută până mor.

În alte doine, Dorul este un tânăr împărat, locuind într-o mândră cetate, aflată în mijlocul codrului, la porţile căreia vin cei atinşi de vraja lui:

Că l-am mai pierdut o dată

Şi l-am aflat la o fată,

În mijlocul codrului,

La porţile Dorului,

Unde-s porţile închise,

Mândrele, pe tablă scrise.

Dorul prinde-a mă-ntreba

Doară cat pe cineva!

Aşadar, Dorul este ce vrei şi ce nu vrei, dar mai ales o stare de vrajă, ceea ce explică şi desele lui apariţii în lirica populară, căci el poate fi şi cântec şi des-cântec şi în-cântec. E posibil ca, şi la traci, Dorul să fi fost ”împărat”, poate chiar semizeu, cum sugerează toponimul DOR-YCLOS ”Templul Dorului” (cf. grec. ekklesia ”templu; biserică”; rom. a drucăli ”a avea trac; a se emoţiona”).

Oricum, Dorul poate fi considerat cuvântul-împărat al limbii române. Rang împărătesc îi atribuie, pe drept, şi Constantin Noica: ”Virtuţile lui sunt deosebite, cu adevărat împărăteşti; e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simpla compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii şi totodată închiderii unui orizont; unul al intimităţii cu depărtările, al aflării şi căutării; un cuvânt al ştiutului şi neştiutului, al limitaţiei şi nelimitaţiei, al concretului şi abstractului, al atracţiei de ceva determinat şi al pierderii în ceva indeterminat. Are o splendidă suveranitate în el, dar e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului, după cum e un cuvânt al visului, şi nu întotdeauna al faptei...”; ”te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regrete şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. A plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de suflet”.

Marii noştri poeţi, asemenea celor populari, nu au putut şi nici n-au vrut să ocolească Dorul. Într-una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, ”Mai am un singur dor”, cuvântul are clar înţelesul de ”dorinţă”:

Mai am un singur dor:

În liniştea serii

Să mă lăsaţi să mor

La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin...

În poemul ”Luceafărul”, tot de Mihai Eminescu, dorul are mai degrabă sensul de ”dragoste”:

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui şi inima

Şi sufletu-i se împle...

Rămâne însă enigmatic tâlcul dorului în poezia ”Ce te legeni” de acelaşi autor, dar de factură populară:

Şi se duc ca clipele

Scuturând aripele

Şi mă lasă pustiit,

Veştejit şi amorţit,

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el.

Alt mare poet român, Lucian Blaga, sub titlul ”Dorul-dor”, a încercat, cu măiestria-i caracteristică, să traducă... intraductibilul:

Cel mai adânc dintre doruri

e dorul-dor.

Acela care n-are amintire

şi nici speranţă, dorul-dor.

Pe-un drum ne duce dorul-dor,

pe-un drum

ce dincolo de orice călător

mai are-o prelungire.

Nesfârşit e dorul-dor.

Bate-n valea tuturor.

În proverbe, dorul e definit mai mult ca dorinţă; nu mai are aură metafizică, ba chiar uneori e pomenit în glumă:

Celor ce duc mai mult dorul le pare mai dulce odorul.

Omul harnic, muncitor, de pâine nu duce dor.

Nu da binelui cu piciorul, că pe urmă îi duci dorul.

În dorul scrobului, lingi coada tigăii.

Ca dorul de mămăligă nici un dor nu te mai strică.

Ai copii, ai griji mii, iar cel ce nu are cu dorul lor moare.

N-are rost să plângi, dacă lui nu-i e dor de tine.

De dorul fragilor (sau căpşunilor) mănânci şi frunzele.

O expresie populară glumeaţă este şi în dorul lelii, adică ”fără ţintă hotărâtă, fără rost, la întâmplare”. În argoul adolescenţilor, în loc de ”Pleacă!”, ”Du-te!”, se mai spune şi ”Fă-ne să ne fie dor de tine!”

O superbă metaforă împodobeşte un aforism al lui Lucian Blaga: ”Valul este dorul mării de a săruta ţărmul”.

Cuvânt împărătesc, Dorul înnobilează şi onomastica românească, cu nume de botez din ce în ce mai populare: Doru, Dora, Dorana, Dorin, Dorina. Totodată, despre satul Dor Mărunt, din Bărăgan, se spune că are cel mai frumos nume dintre toate localităţile României.