Idealuri româneşti: Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana
Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana reprezintă cuplul perfect, cel mai îndrăgit din mitofolclorul românesc. Făt Frumos este eroul desăvârşit în majoritatea basmelor noastre. El se luptă cu balauri, zmei şi vrăjitoare, ca să-şi elibereze aleasa inimii, domniţa Ileana Cosânzeana.
Făt Frumos are toate calităţile trebuincioase unui erou: vitejia, dreptatea, tăria spirituală şi fizică, isteţimea, dragostea neclintită. El îşi ţine întotdeauna jurământul dat împăratului pe care îl slujeşte. În cele mai multe poveşti, Făt Frumos trebuie să o elibereze pe frumoasa Ileana, iar pentru această ispravă trebuie să depăşească încercări şi obstacole pe care nu e în stare să le depăşească un om obişnuit; dar el este întotdeauna în măsură să treacă prin toate greutăţile şi se luptă cu diferiţi monştri – şerpi, balauri, zmei, căpcăuni şi vrăjitoare. Făt Frumos călătoreşte prin lumea noastră, Lumea Albă, şi prin lumea de la marginea pământului, Tărâmul Celălalt, cu un cal năzdrăvan, care îi dă şi sfaturi salvatoare.
La rândul ei, Ileana Cosânzeana - căreia i se mai zice şi Ileana Simziana, Ileana Sânziana, Chira Chiralina, Inia Dinia etc. – este personajul principal feminin din basmele noastre, corespondentul feminin al lui Făt Frumos şi, de obicei, idealul feminin al acestuia. Chiar şi când nu e numită întotdeauna ca atare, Ileana Cosânzeana este o zână, o fecioară sapienţială, care adeseori are ca prieten şi sfetnic un cal năzdrăvan. Uneori, ea este Zâna Florilor sau Împărăteasa Primăverii. Este întotdeauna foarte frumoasă şi vitează, cam ca o Amazoană, şi de ea nu este îndrăgostit doar Făt Frumos, ci şi monştrii care încearcă şi, de multe ori izbutesc, s-o răpească.
Conform tradiţiei folclorice, când e răpită, Ileana Cosânzeana este închisă într-un turn, palat sau, mai simplu, dusă pe Celălalt Tărâm. În această versiune, este salvată de Făt Frumos, care, în drumul spre ea, trece prin multe încercări iniţiatice. În final, el se bate cu zmeul, îl învinge şi o eliberează. Astfel, de cele mai multe ori, basmul se încheie cu înfăptuirea nunţii. Şi amândoi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Reprezentând idealurile de curăţenie sufletească şi de frumuseţe fizică, Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana apar în tot spaţiul românesc, inclusiv la Sud de Dunăre. Astfel, el este şi eroul basmelor aromâneşti, sub numele de Gioni Aleptu, adică ”June Ales”, sau Gioni Muşatu ”June Frumos”, care o iubeşte şi o salvează de monştri pe Muşata Loclui, adică pe ”Frumoasa Pământului”.
De altfel, ca în aproape tot mitofolclorul românesc, arhetipurile lor fuseseră slăvite de traci încă din cea mai îndepărtată vechime, cu diverse nume, toate legate de curăţenia şi frumuseţea lor: CHAR-YSTOS sau KAR-ZENOS ”Copilul Ceresc; Fătul Frumos”; EURY-DIKE ”Fecioara Vrednică” sau HEL-ENA ”Domniţa Minunată”. Din KAR-ZENOS, româna a moştenit hârjoană şi a se hârjoni, iar din HEL-ENA, Ileana şi călină; în Oltenia, călină este epitet alintător adresat unei cumnate mai mici ori între femei. Aşijderea, Cosânzeana vine din geto-dac. KOSON-ZENA ”Domniţa Fermecată; Zâna Minunată”, iar Simziana şi Sânziana, din trac. SINTI-ANA ”Prinţesa Divină”.
Cum în Antichitate, cei mai cântaţi îndrăgostiţi din Tracia erau Orfeu şi Eurydike, se poate ca tocmai ei să se fi prefăcut, în mitofolclorul nostru, în Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana. De altfel, mai multe basme româneşti, care, spre deosebire de sfârşitul celor doi îndrăgostiţi traci, au un final fericit, par a fi inspirate de aceştia. Un exemplu, în acest sens, este un basm cu straniul titlu de ”Ileana Cosânzeana – din cosiţă floare-i cântă, nouă-mpărăţii ascultă”, cules de Miron Pompiliu şi publicat în revista ”Convorbiri literare”, la 1 aprilie 1872.
Pe scurt, se zice că era odată un împărat care avea trei fete şi un băiat. După ce şi-a măritat fetele şi simţindu-se bătrân, împăratul i-a lăsat împărăţia moştenire băiatului, care se numea Ionică Făt Frumos. Tatăl i-a atras însă atenţia că nu cumva să se scalde vreodată în Lacul Zânelor, aflat între graniţele împărăţiei. Bătrânul îşi dădu sufletul, iar feciorul rămase stăpân peste împărăţie.
Ca orice lucru interzis, lacul îl atrăgea pe tânărul împărat ca un magnet. Până la urmă, s-a dus la acea apă şi s-a scăldat. După ce a ieşit din lac, l-a cuprins un somn adânc. Atunci, din apă ieşi o zână cu părul lung de aur, care începu să-l sărute şi să-l îmbrăţişeze. Însă el nu se putu trezi, şi zâna se întoarse în lac. A doua zi se întâmplă acelaşi lucru. Vizitiul împăratului, care văzuse întâmplarea, îi povesti ce s-a petrecut. Dar nici a treia zi nu putu Făt Frumos să se trezească. Atunci, zâna, cuprinsă de tristeţe, grăi: ”Dacă vei dori să afli de mine şi să mă vezi, caută-mă tu de acum înainte; cu venirea mea s-a sfârşit!” Apoi scoase inelul din degetul împăratului şi-l puse pe-al ei în loc. După acestea, se scufundă în apă.
Trezindu-se, Făt Frumos văzu inelul de diamant, pe care scria astfel: ”Ileana Cosânzeana – din cosiţă floare-i cântă, nouă-mpărăţii ascultă”. El sărută inelul şi jură că nu se va odihni până ce nu va da de stăpâna frumosului giuvaier. A doua zi, împărţi toate bogăţiile sale la săraci şi la văduve, îşi făcu o pereche de opinci de oţel şi un toiag de oţel şi plecă în lumea largă. Trecu pe rând pe la surorile şi cumnaţii lui, dar aceştia nu ştiură să-i dea niciun sfat.
După mult amar de cale şi de umblat zadarnic, se trezi într-o zi pe vârful unui munte, la capătul lumii. Se lăsă în jos, într-o vale neguroasă. Merse el trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o moară cu o singură roată, ce se învârtea grozav, mânată de un râu repede, cu apa neagră. Acolo era un morar foarte bătrân, care măcina pentru Ileana Cosânzeana – din cosiţă floare-i cântă, nouă-mpărăţii ascultă. Feciorul intră ajutor la morar. Tot la două săptămâni, opt pajuri uriaşe se lăsau în zbor la moara din prăpastie şi ridicau făina pentru palatele Ilenei.
Făcu ce făcu Ionică Făt Frumos şi, în timp ce moşneagul dormea, se băgă într-un sac şi astfel pajurile îl trecură peste Piatra Dracului, la curţile zânei. Aici intră ucenic la pitarul palatului, care era frate cu bătrânul morar. Într-o zi, lipsind pitarul de acasă, Făt Frumos făcu el pâinea pentru palat, mult mai gustoasă. În altă zi se întâmplă la fel, şi Ionică băgă într-o pâine inelul de diamant pe care-l avea ca amintire de la Ileana. Ea îl găsi şi trimise după ucenicul pitarului. Se cunoscură şi se îmbrăţişară cu mult dor.
Cei doi se mutară în grădina Cuibul Zorilor, chemară zânele, sfetnicii şi toţi boierii din ţară şi întinseră o masă bogată. Cu acest prilej, Ileana scoase dintr-o cutie bătută în pietre scumpe o floare vrăjită, o puse în păr, şi floarea începu să cânte atât de minunat încât Soarele se opri, păsările ascultară, valurile râurilor încremeniră, iar împăraţii încetară războaiele. A doua zi, se desfăşură nunta împărătească. Însă, după o lună de zile, Făt Frumos călcă iarăşi o interdicţie, şi slobozi din închisoare un zmeu. Acesta nu-l omorî, dar îl alungă din palat şi o luă pe Ileana de nevastă. Făt Frumos trecu iarăşi prin multe întâmplări, până ce izbuti să scape de zmeu şi s-o recapete pe Ileana Cosânzeana – din cosiţă floare-i cântă, nouă-mpărăţii ascultă.
În mai mult de cinci milenii, de când au trăit Orfeu şi Eurydike, povestea lor a suferit, fireşte, schimbări. Astfel, în basmul românesc, nu eroul cântă minunat, ci o floare a Ilenei. Ca şi Orfeu, Făt Frumos pleacă din palatul său, după ce-şi împarte averea săracilor şi văduvelor. Ca şi miticul cântăreţ, care coboară în iad, să-şi găsească iubita, tot aşa, şi Făt Frumos pleacă după zână în Celălat Tărâm, trecând de Piatra Dracului. Zmeul, care o răpeşte pe Ileana, este o amintire a făpturilor care locuiau în Hades. Chiar şi unul din numele lui Făt Frumos, Ionică, duce la unul din supranumele lui Orfeu, Ion, component al oronimului sacru getic KOG-A-ION, pomenit de istoricul Strabon.
Spre deosebire de mitul antic, basmul românesc se încheie norocos, cu nunta celor doi îndrăgostiţi, care, pe deasupra, au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Aşadar, calităţile lui Făt Frumos şi ale Ilenei Cosânzenei, ca şi sfârşitul frumos al basmului, rămân idealuri spre care visează orice român, măcar în adolescenţă. De fapt, numai cei care nu uită basmele rămân mereu tineri...
