Mitologie românească: Şarpele Casei

Dacă te iei după zoologi, Şarpele Casei sau Şarpele de Casă (Natrix natrix) este membru al clasei Reptilia, ordinul Squamata, familia Colubridae, genul Natrix. A fost descris pentru prima oară de Linnaeus, în 1785. Nu e nici constrictor şi nici veninos. Îşi ucide prada prin viteza mare cu care atacă.

E un şarpe paşnic faţă de oameni, şi este răspândit în întreaga Europă, Nordul Africii şi Orientul Mijlociu. E printre puţinii şerpi care se regăsesc în Nordul Europei, fiind întâlnit chiar aproape de Cercul Polar de Nord, dar şi în munţii Alpi, uneori chiar la altitudini de peste 2.000 m.

Natrix natrix e un şarpe de dimensiune mijlocie, măsurând la maturitate, în medie, 150 cm; masculii sunt mai mici decât femelele, care pot ajunge şi până la 180 cm, corpul e robust, capul mare şi triunghiular. Pupilele sunt rotunde. Corpul verde-închis sau verde-oliv este brăzdat pe flancuri de marcaje negre. Pe gât prezintă două pete semilunare, care alcătuiesc un inel de culoare gălbuie, semn distinctiv al acestei specii; de aceea, mai e cunoscut şi ca ”Şarpele cu Inel”. Abdomenul e în tabla de şah, alb cu negru, la unele exemplare poate fi chiar negru complet. Înaintea năpârlirii, culorile se mai estompează şi devine foarte aprinse îndată după.

Dacă te iei după mitologia românească, atunci Şarpele Casei este cu totul altceva. I se mai spune Ştima Casei sau Şarpele Străjer, şi are culoarea albă, din pricină că trăieşte la întuneric, în pereţii sau zidurile casei. Culoarea albă apare şi în descântece:

Cu pielea ta cea albă,

Cu solzi de-argint curat...

Şarpele Străjer este păzitorul gospodăriei şi trăieşte sub pragul, sub talpa sau în pereţii casei. De multe ori îşi părăseşte locul şi ia parte la jocurile copiilor, care îşi împart şi hrana cu el. De obicei, se hrăneşte cu lapte. Uneori se aude ticăind – vechi simbol al Timpului! – şi, din această pricină, mai este numit şi Ceasul Casei. Zice-se ca acest ticăit ca de ceas este făcut de şarpe, care bate cu coada lui în perete. În afară de protecţia oferită casei, se mai spune despre el că păzeşte şi nişte obiecte preţioase, îngropate sub case ori în jurul acestora: bani, aur, pietre scumpe, bijuterii etc.

Locuinţa părăsită de şarpele ei este necurată şi atrage asupra-i duhurile malefice. El nu trebuie în nici o împrejurare ucis, căci poartă noroc celor din familia la care locuieşte: îi păzeşte de certuri, boli, incendii, cutremure şi alte nenorociri. Simbolul şarpelui, întâlnit şi astăzi în medicină – încolăcit pe o cupă – este o ipostază a zeului geto-dac Apollon-Zalmoxis ca tămăduitor; într-un dialog platonician, Socrate îl aminteşte pe acesta ca zeu trac al medicinei.

Se pare că şi lui Apollon şi Şarpelui Casei geto-dacii le mai spuneau şi SKEP-TE-CASAS ”Apără (Salvează) Casele” (cf. rom. a scăpa; casă), sintagma respectivă fiind atestată în toponimia tracică. Vechile descântece româneşti de dragoste nu ezitau să cheme acest şarpe binevoitor în ajutor:

Tu, şerpe-balaură,

Cu solzi de aură,

Cu nouă limbe împungătoare,

Cu nouă cozi izbătoare,

Să te duci la N. şi tu să o cauţi

Unde vei afla-o;

De-oi afla-o în casă,

De-i afla-o afară,

De-i alfa-o vorbind cu tată-său

Sau cu maică-sa,

Cu frate-său,

Cu prietenul său

Sau cu ibovnicul,

Culcată

Sau sculată,

Tu să nu o laşi

Până ce ea cu mine s-a întâlni

Şi n-a vorbi!

Ameninţat de multe ori să fie călcat, din nebăgare de seamă, şarpele muşcă dar, spre a-şi arăta bunele intenţii, el dezvăluie leacurile pentru muşcătură, ca de pildă în acest descântec din satul Raşi, comuna Sălcioara, judeţul Ialomiţa:

Iată un şarpe rău!

-Ce stai pe lespedău?

-M-a făcut maica rău;

Calul ce am muşcat

Leac eu am lăsat:

Cuţit de găsit,

Bozii de înflorit.

O amintire a zeiţei-supreme a geto-dacilor, Maria, în chip de şerpoaică, aşa cum apare pe o gemă antică descoperită la Romula, judeţul Olt, a rămas în acest descântec de deochi:

Apucai pe o potecuţă,

Mă-ntâlnii cu o năpârcuţă

Cu nouă ţâţe,

Cu nouă codiţe;

Le mulsei,

Şi-n târg mă dusei

Şi strigai:

-Hai, hai la lapte de şarpe

De vânzare!

Cine auziră

Muţiră,

Cine gustară

Crăpară.

Denumirea feminină de Ştimă, variantă pentru Şarpele Casei, confirmă că ”năpârcuţa” din descântec este Marea Zeiţă a tracilor, Ştima fiind, în mitologia românească, mai-marea unui grup de zâne, de obicei acvatice. În gospodăriile rustice, Şarpele Străjer apare şi astăzi sculptat pe unul din stâlpii pridvorului, pe rama uşii sau pe grinda mare din Casa Mare, adică din încăperea pentru musafiri.

Şarpele Casei este sculptat uneori şi pe stâlpul sau pe crucea de mormânt a ultimului stăpân al casei, ca să îi vegheze călătoria spre Tărâmul Celălalt. În unele legende, chiar Ştima Apelor este închipuită cu partea superioară a corpului de zână, iar cu cea inferioară de şarpe.

Mitul Şarpelui Casei i-a impresionat şi pe scriitorii români moderni, ducând la adevărate capodopere. Astfel, Vasile Voiculescu a scris povestirea ”Şarpele Aliodor”, Marin Sorescu a scris poezia ”Şarpele Casei”. Pentru legendara formaţie ”Phoenix”, Şerban Foarţă şi Andrei Ujică, inspiraţi direct din mitologia noastră, au scris şi ei textul cunoscutului cântec ”Ştima Casei”:

Sfânt şarpe dat în dar

alb, zidului meu statornic,

lui inimă eşti şi ornic.

Sfânt şarpe alb de var

rob zidului meu şi vornic,

fii, rogu-te, bun şi volnic! //

Desprinde-te azi din var

cu pielea ta cea albă,

cu solzi de-argint curat,

ca şi o scumpă salbă,

din bani de-argint curat! ...

Neamul Şerpilor Casei încă mai veghează soarta gazdelor de pe meleagurile noastre. Astfel, ultima oară am văzut o astfel de făptură magică în ograda unei case din Muzeul Naţional al Satului ”Dimitrie Gusti”, din Bucureşti. Şedea în iarbă, în faţa casei vechi şi frumoase, vara trecută, sub Soarele amiezii, şi chiar părea să aibă solzi de argint şi de aur...