Mitologie românească: Zburătorul

În celebra sa lucrare ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu enumeră Zburătorul printre cele patru mituri fundamentale ale poporului român.

În mitofolclorul nostru, Zburătorul apare ca un tânăr frumos, înaripat, care vine noaptea la fecioare sau văduve, chinuindu-le cu vise lascive. Şi pentru că şi flăcăii şi bărbaţii sunt chinuiţi de asemenea vise, poporul a închipuit pentru ei o Zburătoroaică frumoasă sau Lipitură. Sub numele de Zburător sau Zmeu, acest duh al dragostei are un caracter mai degrabă malefic, simbolizând sexualitatea, începând de la pubertate. În această privinţă, Zburătorul se poate transforma în şarpe sau balaur de foc.

Duhul dragostei apare câteodată acoperit de solzi argintii, purtând aripi albe şi mari. El dă vise de dor, frământări şi neodihnă şi lasă uneori vânătăi pe trupul fetelor ce de-abia au ieşit la horă, nevestelor cu bărbatul plecat şi văduvelor. Zburătoroaica, la rândul ei, chinuie flăcăii şi bărbaţii. În descântece se face deseori aluzie la răutatea acestor zmei:

Cât o sta Zburătorul cu Zburătoroaica în Rai,

Atât să stea izdatul la N.!

Zburătorii umblă noaptea până la primul cântat al cocoşilor, când pleacă

Sub pământ,

Unde cocoşul nu cântă,

Unde securea nu taie,

În păduri,

Pe sub buturi.

Deseori Zburătorul se transformă chiar în iubitul celei ademenite şi petrece cu ea până la cântători. Cei atinşi de Zburător sau de Zburătoroaică nu mai au chef de nimic şi tânjesc toată ziua. Boala lor este numită popular Lipitură sau Zburător şi se vindecă astfel: marţea sau vinerea se iau nouă feluri de buruieni şi se pun într-o oală cu apă neîncepută, descântându-se:

Avrămeasă,

Cârstineasă,

Leuştean

Şi odolean,

Mătrăgună,

Sânge de nouă fraţi,

Iarba ciută

Şi muma pădurii!

Cum se sparge târgul,

Aşa să se spargă faptul

Şi Lipitura

Şi Zburătorul!

Cum se răspândesc răspântiile,

Aşa să se răspândească

Şi Lipitura

Şi Zburătorul!

Cum se răspândesc răspântiile,

Aşa să se răspândească vrăjile

Şi Lipitura

Şi Zburătorul!

După ce fierbe pe foc căldarea cu nouă feluri de buruieni, la spartul târgului sau oborului, bolnava se scaldă în acea apă, care apoi se azvârle cu o oală nouă, rostindu-se în trei zile consecutive descântecul de mai sus. Este cu desăvârşire interzis celor vizaţi de Zburător sau de Lipitură să descrie cuiva visul ce l-a avut; e bine ca atunci când simte că duhul coboară prin horn, bolnavul să înfigă un cuţit în pământ. Atunci Zburătorul fuge şi nu mai vine la acea casă.

Zburătorii pot fi zăriţi trecând ca o dâră luminoasă, mai ales în nopţile senine de vară. Ziua ei trăiesc în scorburile copacilor bătrâni din lunci sau poiene. Cine cunoaşte scorbura în care se ascunde zmeul poate scăpa de el, dând foc copacului; îndată ce i-a dat foc, trebuie să fugă, fără să se uite îndărăt, căci zmeul, văzând că arde, îl strigă pe nume. Dacă omul se întoarce, atunci zmeul îl poceşte sau chiar îl ucide; dacă nu se întoarce, zmeul plesneşte de necaz şi moare, arzând cu scorbură cu tot. Din zmeul ars curge o grăsime, care, dacă se dă cailor, aceştia se fac iuţi ca zmeii.

În capodopera sa poetică, ”Zburătorul”, Ion Heliade Rădulescu surprinde foarte bine credinţele populare cu privire la acest ”zmeu”:

Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare

Din Miazănoapte scapă cu urme de scântei?

Vro stea mai cade iară? Vrun împărat mai moare?

Ori e – să nu mai fie! – vro pacoste de zmei? (...) //

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,

Şi pietre nestemate lucea pe el ca foc.

Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;

Dar lipsă d-a lui dragosti! Departe de ast loc! //

Pândeşte-l, bată-l crucea! Şi-n somn colea mi-ţi vine

Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,

Bălai, cu părul d-aur! Dar slabele lui vine

N-au niciun pic de sânge, ş-un nas – ca vai de el!

Zburătorul nu putea să nu-i atragă atenţia lui Mihai Eminescu, considerat şi ”poet al dragostei”. În poemul ”Călin (file din poveste)”, misteriosul tânăr de care s-a îndrăgostit fata împăratului este crezut, la început, chiar Zburător, iar tânăra i se adresează astfel:

Zburător cu plete negre, vin’ la noapte de mă fură!

În literatura romantică, termenul ”Zburător” este o personificare a dorului de bărbatul iubit sau a dragostei intense faţă de femeia iubită. Se consideră că Zburătorul este un bărbat care, în timpul vieţii, a fost respins de o femeie şi care, după moarte, bântuie femeile de pe Pământ, dar mai ales pe cea care l-a refuzat, dacă aceasta mai este în viaţă.

Probabil, toate popoarele vechi aveau în mitologia lor divinităţi ale dragostei, asemănătoare cu ”zmeii” noştri. La geto-daci, unui astfel de duh i se spunea şi AR-R-ABO, literal ”Cel de peste Apă” (cf. rom. apă; latin. rivus ”râu”), cu mai multe sensuri, şi la propriu şi la figurat: ”Cel de lângă Apă” (cf. rom. râpă); ”Cel din Apă” (cf. slav. rîba ”peşte”).

Din AR-R-ABO, cu sensurile de ”Peste Apă; Cel ce pluteşte; Cel ce zboară” (cf. rom. aripă) vine şi denumirea de Zburător, iar din tâlcurile de ”Cel care (se) depărtează” au rămas în româneşte a răpi ”a fermeca; a încânta; a vrăji; a captiva”, precum şi a robi ”a fi robul unei pasiuni, a fi dominat de cineva sau de ceva”, ceea ce explică şi chinurile dragostei, de care este răspunzător acest duh.