Căţelul Pământului

În fauna din România, căţelul pământului, ţâncul pământului sau orbetele (Spalax microphtalmus) este un mamifer din ordinul Rozătoarelor, asemănător cu cârtiţa, cu ochii ascunşi sub piele, care trăieşte sub pământ şi se hrăneşte mai mult cu rădăcini.

Într-o legendă din Muntenia, se povesteşte despre el că, în vremuri îndepărtate, era şi el un câine ca toţi câinii şi păzea gospodăria unui bogătan. Într-una din călătoriile lui pe Pământ, Împăratul Cerurilor a luat înfăţişarea unui moşneag zdrenţăros şi s-a oprit la poarta bogatului. Acesta, fără să-l mai întrebe ce doreşte, a asmuţit câinele pe el. Când Tatăl Ceresc l-a privit, bogatul s-a prefăcut în scrum. Iar când Domnul s-a uitat şi la câine, acesta a orbit, s-a făcut mai mic, de frică, şi a intrat în pământ.

De atunci, căţelul pământului sau orbetele pământului duce o viaţă subterană, pe lângă cimitirele din afară satelor, în preajma stâlpilor, crucilor şi troiţelor de hotare. Seamănă cu un câine scund, lung, de culoare albă; cu ochii nu vede, are o gură puternică şi un glas strident. Se strecoară prin găurile pământului, prin scorburi şi râpe lăuntrice. Noaptea, iese din pământ şi umblă lătrând în preajma drumurilor, a pădurilor şi în pustietăţi. Cercetează mormintele şi muşcă de nas sau de urechi pe morţii care nu au fost îngropaţi după datina străbună, cu un ban în mână ori băgat între dinţi, ca obol pentru a fi lăsaţi în pace, în mormânt. Îi înspăimântă şi îi pedepseşte pe cei care nu cred în forţa lui şi care îl urmăresc ca să-l stârpească. Lătratul lui strident vesteşte moartea sau alte nenorociri pe capul celui care îl aude la miezul nopţii, între toaca din cer şi cântatul cocoşilor.

În alte legende, se spune că a fost preexistent sau concomitent facerii lumii şi că a fost consultat, prin intermediul albinei, de Cel-de-Sus şi de diavol, cum trebuie să adune pământul sub cer, în limbaj arhaic ”cum să încăputeze pământul sub cer”. Cu toate că nu destăinuie taina încăputării, după plecarea prefăcută a albinei, crezându-se rămas singur, îşi divulgă secretul vorbind tare cu sine: astfel, albina transmite acest secret Domnului. Sub denumirea de orbeţi, căţeii pământului apar în medicina arhaică, simbolizând bube sau răni la picioare, ca în acest descântec din satul Copuzu, judeţul Ialomiţa:

Duminică, pe înserat,

Fata lui Jar-Împărat

A dat

Un bal minunat;

Toate bubiţele le-a strigat,

Numai pe orbeţi nu i-a chemat.

Ei s-a supărat

Şi s-a umflat.

Io cu cenuşă i-am presărat,

Cu mătura i-am măturat,

Peste gard i-am dat.

N. să rămâie curat (...)

Strania făptură mitologică a atras atenţia şi lui Mihai Eminescu, care, în partea a II-a a poemului ”Strigoii”, pune ca motto aceste versuri:

În numele sfântului

Taci, s-auzi cum latră

Căţelul pământului

Sub crucea de piatră.

Ajungând la templul dacilor, regele Arald, eroul poemului, aude răsunătorul lătrat al făpturii subpământene:

Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,

Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră.

Colo cenuşa sură în părăsita vatră,

În codri-adânci căţelul pământului tot latră,

Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Mai ciudat e ca, la strămoşii noştri geto-daci, DE-CAINEUS ”Câinele Pământului” (cf. alban. dhe ”pământ”; rom. câine; a scheuna) era şi numele sau titlul celebrului mare preot al lui Buerebista, în transcriere modernă – Deceneu! Sintagma are şi sensuri pozitive, însemnând şi ”Cel ce străbate Pământul”, şi de aceea autorii antici scriau că Deceneu ar fi călătorit în toată lumea, ajungând şi în Egipt. De la tâlcul de ”Care împânzeşte Pământul”, al aceleiaşi expresii, româna a moştenit dihanie (care, în Banat, înseamnă ”mulţime; lume”), jiganie şi, prin extensie, dihonie.

Cum am văzut mai sus, despre căţelul sau orbetele pământului mitofolclorul nostru afirma că prevesteşte moartea sau alte nenorociri, iar Deceneu era socotit, fără îndoială, şi profet. Aşadar, sintagma pomenită până acum putea fi înţeleasă şi ca D-ECA-I-NEUS ”Care vede dinainte; Care vede din prima” (cf. rom. iaca; a ochi; nou), potrivindu-se şi preotului şi sălbăticiunii.