Oamenii Roşii

Sunt pe lumea aceasta destui bărbaţi spâni sau cu părul roşu ori roşii la faţă, care se dovedesc cumsecade, uneori chiar mai buni la suflet decât cei ”normali”. Cu toate acestea, în mitofolclorul nostru există părerea că oamenii roşii şi spâni ar fi malefici! În acest sens, cel mai cunoscut exemplu, intrat şi în literatura scrisă, este sfatul pe care Împăratul Verde i-l dă fiului său, Harap Alb: ”Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânşii căci sunt foarte şugubiţi!”.

Cum iarăşi se ştie, în ”Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă, cei mai haini la suflet se dovedesc a fi Spânul şi Împăratul Roş, pe care însă, până la urmă, eroul basmului îi învinge. De unde să vină această fobie faţă de cei spâni şi, mai ales, de cei roşii în vechile credinţe româneşti? Într-un basm cules de Petre Ispirescu, ”Măzărel Împărat”, se sugerează că Oamenii Roşii ar fi draci şi, de aceea, crapă!

Cercetările se încurcă şi mai mult, după ce citim o relatare a cronicarului francez Alberic de Trois-Fontaines, scrisă la 1235, despre unele evenimente petrecute în Ţara Făgăraşului, căreia, în Evul Mediu, i se mai spunea şi Ţara Cârţei: ”În acelaşi an, în afară pădurii, lângă Kerte (Cârţa – n.n.), s-a arătat, după cum se spune, o amăgire a demonilor; s-au arătat nişte oameni roşii, care au ieşit din nişte locuri muntoase pe cai roşii, dar mai mici la statură decât sunt ai noştri, cam vreo două sute de oameni, care făceau felurite alergări în faţa poporului ce se uita, iar când cei din oraş năvăliră asupra lor, ei au intrat în bârlogurile lor şi nu s-au mai ivit după aceea; totuşi, unul din mulţimea lor, oprit de unul din oraş, a făcut ca mâna acestuia să fie roşie cu totul, si astfel a luat-o la fugă. (...)” Această întâmplare a apărut în ”Alberici Chronicon”, Ed. Leibniz, Lipsiae, in 4. t. 2, pag. 556.

Nu prea avem cum verifica dacă această relatare este exactă; e posibil ca Alberic de Trois-Fontaines să se fi inspirat chiar din folclorul românesc cu privire la Oamenii Roşii, căci e greu de crezut că aceştia ar fi îndrăznit să iasă la lumină, fără ca, după aceea, să nu fie urmăriţi şi, eventual, pedepsiţi.

Descântecele româneşti cultivă şi ele aceeaşi imagine malefică a acestora. Iată, de pildă, un descântec ”de spuzătură”, din satul Gresia, judeţul Teleorman, în care Omul Roşu este responsabil de provocarea tuturor bolilor:

A fost un om roşu trecător,

Din nouă sate viitor,

Şi peste N. a suflat

Şi toate boalele i le-a dat.

Ca să-l facă să plece de la cel bolnav, descântătoarea îl ameninţă cu cele mai cumplite pedepse:

Dar eu, spurcatule, necuratule,

Urâtule, colţatule,

Te trimitem în coadele şerpilor,

În crăcile racilor,

În ţepile aricilor,

În fundul mărilor.

Că cu vin şi cu rachiu te-am îmbătat,

Cu tămâie neagră te-am tămâiat,

Cu şar te-am însemnat,

Cu piper te-am ardeiat,

De la N. te-am alungat,

La nouă căţele te-am trimis,

Căţelile te-au înghiţit;

În coarnele cerbilor te-am aruncat,

În talpa iadului te-am băgat,

În gura zmeilor te vâram

Şi de la N. te goneam.

Vom vedea mai jos de ce Omul Roşu apare într-un descântec de ”floarea betăşugului”, cules din Gherţa Mare, judeţul Satu Mare:

Să luă Domnul Roşu,

Cu săcure roşie,

Să taie lemn roşu.

Şi acolo să-ntâlnea

Cu un moş bătrân.

Şi el întreba:

-Unde meri, Domn Roşu?

-Mă duc la pădure roşie

Să tai lemn roşu,

Să fac curte roşie.

Ca şi în descântecul de mai sus, Domnul Roşu este blestemat amarnic:

-Acolo nu te duce,

Acolo nu te acolisi,

Ci te du

În tulpina urzâcii,

În floarea macului

Şi-n vârvu acului!

Acolo să piei,

Să răspiei,

Cum piere roua de Soare

Şi stopitu su picioare!

Am mai scris, cu diferite prilejuri, că mitofolclorul românesc provine într-o uriaşă măsură direct din credinţele geto-dacilor, că numai cercetând aceste vechi ”eresuri”, le putem explica şi pe cele care au supravieţuit până în zilele noastre. Aşa se întâmplă şi cu omul spân şi cu cel roşu.

Pe scurt, într-o vreme foarte îndepărtată, Dacia a fost cucerită în mare parte de scyţi, ale căror urme le-au constatat din belşug arheologii. La un moment dat, rege al Scyţilor de la Dunărea de Jos a ajuns PYTHA GORAS ”Vită Grasă”, fără a avea vreo legătură cu celebrul său omonim, filosoful Pythagoras. Rămâne totuşi nedumerirea că şi scythul şi grecul aveau acelaşi nume.

În vremea domniei regelui scyth, a fost ucis tânărul Zalmoxis, pe care geto-dacii l-au divinizat, lăsând mărturie că acesta a fost înviat de sora sa geamănă, după care amândoi zeii s-au înălţat la Ceruri. Evident, scytul Pythagoras a fost blestemat pe veci de traci, şi chiar de alte neamuri europene. Asupra numelui său s-au făcut mai multe speculaţii, tălmăcindu-se în fel şi chip de preoţii geto-daci.

Printre altele, s-a crezut că numele trebuie înţeles ca PYTHAGO RAS, adică ”Monstrul Roşu” (cf. rom. potcă ”încurcătură; necaz; belea; vrajbă; pocitanie; deochetură; deochi; monstru; pacoste; pocitură; beteşug; momâie; stârpitură”; beteag; petic; pitic + roşu).

În timp, atributul RAS a sugerat faţa unui spân, şi, pronunţat ROŞ, a dus la mitul Omului Roşu cel răufăcător. Pentru că a fost conducător, acesta apare ca ”Domnul Roşu” în descântecul din Gherţa Mare, iar cu vechea amintire de ”beteag; belea” este pomenit într-un descântec ”de floarea betăşugului”. În alt descântec, din Ardeal, lumea acestui vrăjitor este halucinantă, complet roşie:

Se ie omu roş

Poroş

De la casă roşie

Poroşie,

Pe drum roş (...),

Cu săcure roşie (...),

Merge-n pădure roşie (...),

Taie lemn roş (...),

Şi-l pune-n car roş (...),

Şi vine-n casă roşie (...),

Cu boi roşi (...),

Face foc roş (...);

Pune la foc roş (...)

Oală roşie (...),

Cu peşte roş (...)

Face borş roş (...)

Pune pe masă roşie (...)

Borş roş (...)

Şi pită roşie (...)

Culmea e ca, în acest descântec, Omul Roşu le oferă unor oaspeţi misterioşi bolile, ca aceştia să le mănânce, astfel ca şi bolnavul să se vindece:

Şi cheamă:

-Aideţi, oameni buni,

Şi mâncaţi,

Că nu mâncaţi

Borş, peşte şi pită,

Ci mâncaţi

Buba

Cu zgaiba

Şi cu roşaţa

Şi cu albeaţa,

Ca N. să rămâie curat,

Luminat,

Ca auru curat,

Ca argintu strecurat.

S-ar putea înţelege că, în acest descântec, Omul Roşu este constrâns, prin mijloace magice mai puternice decât ale sale, să-l vindece pe N. cel atins de boală. Sau, cine ştie, poate că vrea să arate că imaginea despre el este falsă, că de fapt nu doreşte răul nimănui, ci dimpotrivă, este plin de cele mai bune intenţii.

Tot aşa, cum scrie pe unele dintre celebrele tăbliţe de plumb de la Sinaia, care tratează şi religia şi cultura geto-dacilor, regele scyth Pythagoras se disculpa, afirmând că nu a ştiut de complotul pus la cale de apropiaţii săi împotriva lui Zalmoxis, ci că, dimpotrivă, aprecia foarte mult calităţile deosebite ale ”supusului” său. De aici, provin şi balivernele înşirate de grecul Herodot, în ”Istoriile” sale, cum că Zalmoxis ar fi fost ”sclavul” lui Pythagoras, acesta din urmă fiind confundat cu omologul său scyth.

Deşi chiar Herodot, la sfârşitul pasajului, sugerează că Zalmoxis ar fi trăit cu mulţi ani înainte de filosof, grecii au tras spuza pe turta lor, şi reluând primele rânduri scrise de ”părintele istoriei”, au ţinut-o langa, afirmând că Zalmoxis ar fi primit învăţăturile de la Pythagoras! Aşa s-a scris până astăzi istoria, dar se cuvine ca adevărul să iasă, în sfârşit, la lumină.