Semnele geto-dacilor

Aproape toţi românii au auzit de marele rege al geţilor, Burebista; dar, dincolo de măreţele lui fapte, cei mai mulţi ştiu numai că a dat ordinul ca viile să fie tăiate. Bine măcar că n-a tăiat şi prunii!

Se pare că ideea cu distrugerea podgoriilor i-a venit marelui preot Deceneu. Cel puţin, aşa scrie Strabon în ”Geographia”: ”Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau (geţii) este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”.

Desigur, decizia lui Burebista şi a lui Deceneu a fost respectată doar cât au trăit cei doi, fiindcă, la mai puţin de un veac, surghiunitul poet Ovidius pomeneşte în scrierile sale despre obiceiul geţilor din Dobrogea de a bea vinul îngheţat, din pricina iernilor extrem de geroase. Cum se ştie, Dobrogea a făcut şi ea parte din Imperiul Getic.

Tăierea viilor trebuie să fi avut mare răsunet în rândurile supuşilor, şi, desigur, prohibiţia va fi fost de multe ori încălcată. Evenimentul atât de neobişnuit se pomeneşte până în zilele noastre în mitofolclorul românesc, mai precis în legenda viţei de vie:

”Se spune că un împărat, umblând prin împărăţie, a văzut că atâtea pricini şi nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decât cu stârpirea viţei de vie, care dă vinul cel tulburător de minte. A poruncit dară ca oamenii îndată să scoată din pământ copăcelul acela blestemat, ca niciun fir de leac să nu se mai găsească.

Împăratul a murit şi altul s-a ridicat în scaun, şi apoi alţii, unul după altul, viind şi stăpânind norodul acela de oameni, care slăbia tot mai mult şi se sgârjia tot mai degrabă.

Odată, un crai din ţara aceea plecă în codri după sălbăticiuni. Şi-mpuşcă, şi-mpuşcă, până dă de un urs. S-a luat după el şi l-a gonit, până a ajuns la un schit. Acolo trăia un călugăr bătrân-bătrân, de când tata Noe. Cum aude gălăgie, iese din chilie; cum vede ursul şi pe cei ce-l fugăreau, se dezbracă de haina lui călugărească, îşi suflecă mâinile, iese înaintea namilei, îl prinde de urechi, că începuse să tremure ca un pui de iepure.

S-a minunat împăratul şi l-a întrebat, cum de a îndrăznit să pună mâna pe el? De unde are atâta putere în trup? Acesta i-a arătat chilia şi i-a spus că de mâncat nu mai poate mânca, fiindcă i s-au tocit dinţii până la rădăcină, dar are o tufă dătătoare de putere, face struguri la vremea de toamnă. Prisosul îl strânge şi îl pune în pod, de are tot anul.

Împăratul s-a uitat la tufă şi vede că nu-i altceva, fără numai un butuc de vie. Când a venit la vale, a dat poruncă tare: De astăzi înainte, tufa de vie să aibă slobozenie să crească peste tot cuprinsul împărăţiei, împărtăşindu-se orişicine din darurile ei, dar numai atât, ca să fie voinic de-a apuca şi ţine ursul de ureche”.

E de reţinut că poporul ştie mai bine decât istoricii noştri că Burebista a fost împărat, nu doar rege. Aşadar, se poate vorbi de Imperiul Getic. Legenda viţei de vie este doar una dintre multele dovezi că toată zestrea noastră spirituală este moştenită direct de la strămoşii geto-daci.

De pildă, limba română a păstrat până astăzi teonimul ZAL MOXIS, ce se tălmăceşte prin ”Magul Strălucitor”, sub formele ŞOLOMACI şi ŞOLOMĂŢ, care înseamnă ”Solomonar; Vraci; Mag”.