Mitologie românească: Măreţia focului

Ca şi Apa, Focul este unul dintre elementele fundamentale ale Universului nostru, la fel de important pentru viaţă; de aceea, în toate mitologiile se bucură de o deosebită cinste, fiind şi admirat şi temut.

Ca toate popoarele străvechi, tracii considerau Focul sacru, atribuindu-i şi intenţii binevoitoare şi răuvoitoare. Se pare că, măcar în limba lor, denumirea acestui fenomen divin vine de la interjecţiile care imitau zgomotul trăsnetului, al amnarului lovit de cremene sau al lemnelor când ard – boc! poc! - iar sacralitatea sa s-a transmis în derivate ca latin. Bacchus – zeul vinului şi al petrecerilor, sau în slavul Bog ”Zeu; Dumnezeu”. De la lumina sa, adică de la ”iluminare; cunoaştere” vine şi rom. buche ”literă”.

La geto-daci, Curcubeul, podul ce lega Cerul de Pământ şi pe care nu puteau trece decât zeii şi eroii, se numea AGNA-VIA ”Drumul de Foc”, care însemna şi ”Calea Luminată” (cf. latin. agnis ”foc”; via ”drum; cale”). În credinţele strămoşilor noştri, roşul din Curcubeu era Foc pur si ardea orice altă făptură în afară de zei sau de oamenii primiţi de aceştia în Cer.

Din dicţionarele antice păstrate, aflăm că, în limba tracilor, Foc se spunea şi PYR, ca în greacă, de unde româna a moştenit, printre altele, pară ”flacără”, vară şi a pârli. Printre animalele consacrate Focului Divin se afla şi PYRKOS ”porcul”, jertfit în preajma Solstiţiului de Iarnă şi pârlit, ca să-i fie de ajutor Soarelui ce trebuia să se întărească. Evident, tracii au făcut legătura între PYR ”Foc” şi PYRKOS ”porc”, iar ziua ceremoniei de tăiere a porcului se numeşte şi astăzi Ignat (cf. latin. agnis ”foc”).

Comportamentul Focului, când binevoitor, când răuvoitor, este explicat în mitofolclorul românesc prin însăşi geneza lui. Astfel, se povesteşte că diavolul, pentru a stăpâni lumea, a creat Focul. Văzând cum pâlpâie, lui Dumnezeu I-a plăcut şi, profitând de absenţa dracului, care meşterea ceva pe Pământ, a furat Focul şi l-a ascuns într-o piatră! Diavolul, care lăsase Focul neacoperit, când a văzut că s-a stins, s-a dus îndată la Domnul Ceresc. ”- Nu mi l-ai furat, Doamne?” ”- Eu pot să scot Foc din piatră”. Şi Dumnezeu a izbit două pietre şi a ieşit Focul. Astfel, Focul stăpânit de diavol a devenit sfânt.

Prin Moldova antică, ţinut al dacilor liberi, este atestată şi cetatea Piroboridava, unde PIRO-BORI se traduce prin ”Varsă Foc” (cf. trac. PYR ”foc”; rom. pară ”flacără”; a borî), ”Secetă; Uscăciune”, de unde româna a moştenit a (se)perpeli şi pulbere. PIROBORI era şi una dintre denumirile steagului-dragon al geto-dacilor şi, de acolo, avem şi astăzi prapur ”steagul purtat la mort”, precum şi calitatea mitică a balaurului de a vărsa foc, pe gură sau pe nări. O amintire a Focului iscat de balaurul geto-dacic pare a fi acest descântec de dragoste din Tătăruşi, judeţul Suceava:

Foc, focuşor,

Eu m-oi culca ş-oi dormi,

Tu să nu te culci

Şi să nu dormi!

Să te faci laur,

Balaur,

Cu solzii de aur (...)

Focul fiind sfânt, oamenii trebuie să se poarte faţă de el cu cea mai mare grijă. Nu trebuie să scuipe în el, fiindcă acela ce-l necinsteşte e pedepsit, făcându-i-se bube în gură. De asemenea, să nu bată cineva tăciunii, ca să-i sfărâme, că e mare păcat. ŞI nici să blesteme cineva Focul. El trebuie învelit, spre a nu se stinge. Femeii căreia i s-a stins Focul îi vin toate nenorocirile.

Focul fiind sfânt, curăţeşte şi apără pe oameni de spiritele impure. Astfel, obiceiul cere ca, atunci când oameni se întorc de la vreun mort, să sară peste Foc, spre a scăpa de duhurile rele şi de stafii. În unele ţinuturi, când se naşte un copil, el este spălat cu apă neîncepută – pusă într-o oală – şi amestecată cu busuioc, deasupra Focului de pe vatră, ca pruncul să fie curat şi sănătos ca Focul.

La fel, când se scot puii, femeile îi iau şi îi pun într-o sită sau într-un ciur, cu tot atâtea surcele. Apoi sita se cerne pe vatră deasupra Focului şi se zice: ”Puii mei să aibă parte de cuţit, de oală şi de foc!” Gospodina îi mai cerne şi deasupra pragului şi zice aceleaşi cuvinte. Apoi ia un cuţit şi taie cu el aşchiile, una câte una, de parcă ar lăsa puii, iar la fiecare ”pui tăiat” spune ”puiul meu”. La urmă, încheie astfel: ”Cum nu văd eu puii, aşa să nu-i vadă nici uliul!”; apoi răstoarnă ciurul cu puii afară.

Focul e bun de descântat, mai ales la deochi. Cu cărbuni de la un Foc împrumutat în noaptea de Mânecătoare poţi să iei mana de la vaca aceleia care ţi-a împrumutat Focul. Nenumărate alte credinţe sunt legate de Foc. Astfel, dacă mama cu copil mic dă Foc din casă, îi plânge copilul. Dacă dai cuiva Foc din casă, după amurg, îţi mănâncă lupii vacile de pe câmp. Dacă ţiuie cărbunii sau lemnele aprinse în sobă, înseamnă că te vorbeşte cineva de rău.

Când sar scântei din Foc, e semn că vei avea musafiri, care vor veni din partea unde sar scânteile. Nu e bine să se pună Foc peste Foc, adică să se ia Foc de la altă vatră, căci ar putea să se aprindă casa. Cu Focul piere teama de locurile blestemate, pe unde se caută leacurile, ca în acest descânte de aplecate, din Grojdibodu, ţinutul Romanaţi:

Mă dusei la coadele mărilor;

Acolo, cum ajunsăi,

Mese mândre întinsăi,

De aplecatele descântai

Şi fetii leacul i-l găsii.

Focul e semn al luminii şi, de aceea, muribunzilor li se ţine o lumânare aprinsă până ce îşi dau sufletul, ca să nu orbecăie pe drumul spre Rai. Focul este duşmanul duhurilor necurate; în casa unde arde Focul, ele nu pot pătrunde.