Mitologie românească: Liliacul cel înaripat

În fauna românească, există mai multe făpturi care, din diferite motive, sunt considerate magice, putând face bine sau rău oamenilor. Prin ambiguitatea înfăţişării sale, el fiind singurul mamifer zburător, este firesc ca şi liliacul să ocupe un loc aparte în mitologia românească.

Straniul liliac comunică prin sunete ascuţite, numite ultrasunete, care nu pot fi auzite de om. Aripile acestei făpturi sunt de fapt „mâini”, fiind formate prin unirea degetelor cu o membrană. Liliacul are un zbor iute şi în zigzag. Este un animal nocturn, care trăieşte în peşteri şi poduri, de preferinţă întunecoase, prin scorburi şi prin ruine.

În timpul nopţii este foarte activ, iar ziua doarme cu capul în jos. Membrele anterioare sunt aripi. Dinţii sunt ca la cârtiţă. Femela fată un pui, care are ochii închişi şi nu are păr. El este hrănit cu lapte, iar în vremea iernii hibernează.

Până nu demult, în unele sate din Muntenia, denumirea lui era „şoarece cu aripi”. Liliacul, spun vechile eresuri ale noastre, este „un şoarece care a mâncat anafură sau prescură”.

O legendă românească spune că un tânăr împărat, pe nume Liliac, a plecat odată să-şi cunoască ţara. Aşa a nimerit într-un sat în împrejurimile căruia locuia o zgripţuroaică. Sătenii l-au sfătuit pe împărat să nu se ducă în peştera acelei vrăjitoare, dar el nu i-a ascultat, şi s-a dus.

Zărindu-l pe împărat, zgripţuroaica l-a prefăcut într-un şoarece şi i l-a predat motanului ei, care atât aştepta. A început atunci o goană nebună, până când împăratul-şoarece a izbutit să intre într-o biserică şi de acolo în clopotniţă, scăpând astfel de motanul zgripţuroaicei. De atunci, când bate clopotul, el se preface în liliac şi îşi ia zborul prin locuri ascunse, ferite de ochiul oamenilor.

După mai multe zboruri, recunoscând drumul pe unde venise, s-a îndreptat spre peştera zgripţuroaicei. Aceasta tocmai se afla la bucătărie, cu capul gol şi cu părul vâlvoi. Liliac, pentru a se răzbuna, s-a repezit deodată asupra ei, încurcându-i-se cu ghearele în părul capului.

Mai de spaimă, mai de durere, zgripţuroaica a început să ţipe cât o ţinea gura: „Săriţi, oameni buni, năpastă pe capul meu!” Atunci, sătenii s-au repezit cu sape, furci, securi, coase şi topoare, şi au omorât vrăjitoarea, scăpând locurile de aşa pacoste. Iar Liliac, sărmanul, a rămas până în ziua de astăzi, liliac zburător...

Este posibil ca această străveche poveste să ne fi rămas din mitologia tracilor, unde unul dintre supranumele zeului Apollon-Zalmoxis era Smintheos, care în greceşte înseamnă „şoarece”. La traci, SMIN-THEOS însemna „Zeul care se schimbă; Prefacere Miraculoasă; Transformare Ciudată” (cf. slav. izmeniti „a schimba”; grec. theos „zeu; divinitate”), de unde limba română a moştenit a (se) sminti. Cine ştie ce legendă îl punea pe Apollon să se prefacă în şoarece cu aripi, în liliac...

La geto-daci, LI-LIAC sau LI-LIAS însemna „Cel fermecat; Vrăjitul; Minunatul” (cf. rom. leac; lai); la fel numeau stromoşii noştri şi anotimpul primăvara şi floarea frumos mirositoare, aşa explicându-se şi actuala omonimie din limba română.

Tot în legătură cu misterele antice pare a fi şi obiceiul românesc ca liliacul să fie răstignit pe porţi. Astfel, vechi simbol al profetului Orfeu, despre care geto-dacii afirmau că a fost răstignit şi decapitat de preotesele Soarelui, liliacul răstignit pe porţi trebuie să apere gospodăria de duhurile rele, aşa cum o apără şi şoimul, capul de cal, broasca etc.

După credinţe de acelaşi soi, liliacul îngropat sub prag aduce noroc. Aripa de liliac este bună pentru farmece de dragoste, şi de aceea este purtată de fete în sân.

De asemenea, fetele care vor să-şi atragă alesul spre casa lor trebuie să prindă un liliac, să-l pună într-o oală, să-l ducă peste nouă hotare şi să-l aşeze peste un muşuroi de furnici. Când vor reveni, după nouă zile, în locul liliacului vor găsi o furcă şi o greblă; cu furca îl vor înţepa pe cel urât, cu grebla îl vor atrage pe cel drag!