Cetini şi datini

Bradul (Abies alba) este un copac viguros, ce creşte prin păduri de munte, formând brădete, ori, uneori, în amestec cu molidul, cu fagul sau cu amândouă aceste specii. În mitofolclorul nostru, bradul este arborele cel mai mândru, după cum se vede şi într-un colind:

Corb mi se-ngâmfa,

Corb se lăuda

Că el îşi întrece

Cu coarnele lui

Fala bradului.

Ca să dureze mai mult, să nu-l roadă carii şi să nu putrezească repede, se taie în ianuarie şi februarie, când e gerul mai mare, şi în martie, când e Lună Nouă. Şi răşina bradului se întrebuinţează în industria ţărănească, dar mai ales în medicina arhaică. Astfel, răşina se topeşte, se amestecă în ceară, cu coada şoricelului pisată ş.a., iar alifia obţinută se pune pe o fâşie de pânză şi se leagă cu ea la bube rele, copturi, zgaibă etc. Prin unele zone, se amestecă în seu de vită, ceară, pânză de păianjen şi făină de grâu. Se mai amestecă în ceară de albine, unt proaspăt, scrum de copită de cal şi coajă de lemn câinesc, plămădită în rachiu, apoi se fierbe până se face o alifie cu care se ung bubele.

Când ies oile la munte, în Bucovina se face un Foc Viu, punându-se pe el şi cetină de brad şi molid, şi se trec oile prin fum, ca să fie ferite de primejdii în timpul verii. Focuri de brad, rosmarin şi laur, prin fumul cărora se trec oile înainte de a urca la munte, se fac şi prin Ardeal.

Pe lângă puteri protectoare, bradului i se atribuie şi daruri profetice. Astfel, se spune că atunci când brazii fac mulţi cucuruzi, cum li se zice conurilor, şi iese din ei un praf galben, adică polen, numit popular mană, va fi belşug în toate. Brad verde se pune la început de casă nouă. Când se cară mai întâi lemnul sau piatra, oamenii pun la cai sau la căruţe ramuri de brad; când se termină casa, se pune sus, ca să fie durabilă şi ca să fie traiul vesel şi frumos ca bradul. La naşterea unui copil se plantează un brad.

Bradul nu lipseşte nici din obiceiurile de nuntă. Astfel, prin Munţii Apuseni, steagul de nuntă se face dintr-un vârf subţire de brad pe care se pun năframe de mătase, împodobite cu panglici, iar prin coroanele cetinei, strămături de lână colorată şi un clopoţel în vârf. În multe alte sate, cu brad se împodobesc gospodăriile mirilor; în Muntenia, atunci este Ziua Bradului. În ziua dinaintea nunţii, se joacă Hora Bradului. În unele sate din judeţul Ialomiţa, ginerele trebuie să facă rost de un brad de nuntă, pe care îl gătesc fetele invitate, şi apoi, însoţit de ele şi de lăutari, îl duce miresei cel mai mare frate al mirelui, sau, dacă nu are fraţi, un flăcău. Acesta intră în casa miresei, cu vârful bradului înainte şi i-l dăruieşte, după ce primeşte o basma. În judeţul Vâlcea, spre sfârşitul ospăţului din casa miresei, nuntaşul numit Brădarul joacă bradul în horă, apoi se duce la masa şi, bătând cu el în masă, zice:

-Bună dimineaţa, cinstiţi nuntaşi!

Iată, bradul a înfrunzit

Şi dumneavoastră n-aţi mai prânzit!

Merge iar în horă şi se întoarce, mustrându-i pe nuntaşi că nu au terminat. Se duce şi a treia oară şi spune:

-Iată, frunza bradului au picat

Şi dumneavoastră n-aţi mai plecat!

Atunci, nuntaşii se ridică şi se pregătesc de plecare.

Bradul este socotit atât de sfânt încât unii români, îndeosebi ciobanii, îşi mărturisesc păcatele şi îşi fac cruce în faţa lui sau îi închină copilul nou-născut. În faţa bradului, se desfăşurau până nu demult judecăţile păstoreşti. Bradului i se aduc ca ofrandă cununi de flori, iar mugurii lui se mestecă în loc de anafură. La aromâni, din răşina bradului se facă dzadă, care ţine loc de lumânare. În Muntenia, o tradiţie străveche cere ca pe Plugul Mare, cu care umblă flăcăii în sărbătorile de iarnă, să se pună un brad împodobit cu flori, funde, basmale, clopoţei etc.

În toată ţara, bradul are o semnificaţie aparte în riturile funerare. O ceremonie de o poetică şi copleşitoare frumuseţe este priveghiul şi înmormântarea morţilor tineri. Străvechea datină cere ca o ceată de şapte sau nouă flăcăi să taie un brad din pădure şi să-l aducă în sat. La sosirea în sat îi întâmpină un grup de bocitoare, cântând Cântecul Bradului. Dacă pădurea e departe, feciorii se duc călări, cântând din fluiere doine de jale, iar la întoarcere, când trec prin vreun sat, fetele le ies în întâmpinare şi cântă, până la hotarul satului, acelaşi impresionant Cântec al Bradului. În casă, bradul funerar este împodobit cu flori, panglici colorate, clopoţei şi câteva straie ale mortului, şi este lăsat lângă casă până în ziua înmormântării. Atunci, doi flăcăi îl duc, în timp ce corul de femei cântă din nou Cântecul Bradului. La ţintirim, bradul este pus la căpătâiul răposatului, lângă un stâlp, până ce se usucă, se prăbuşeşte şi putrezeşte.

În româneşte, cuvântul brad, cu acelaşi sens ca albanezul bredh, vine din variante tracice, atestate, precum antroponimele BORAIDES şi BRAIADOS ori localitatea PREIDIS, înrudite cu latin. viridis ”verde”. Din aceleaşi lexeme, româna a mai moştenit breaz şi preot. Înşişi Cei Doi Zalmoxis, adică Apollon şi Diana, erau supranumiţi de traci BRAIADUM ”Strălucitori; Divini; Magi”. Iată de ce, la români, bradul este prin excelenţă sacru! Motivul crenguţei de brad apare, la daci pe căţui de lut, în peştera Gaura Chindiei etc. Pe o plăcuţă dacică, însăţi zeiţa Diana poartă în mâna dreaptă o rămurică de brad. În cântecele noastre arhaice, bradul este Arborele Cosmic, cu vârful până la Cer:

Sus, în vârful muntelui,

Creşte Bradul Brazilor;

De mare şi înfoiat

Tot Cerul l-a îmbrădat:

Soarele în cetini,

Luna între ramuri,

Mii şi mii de stele

Între rămurele...

Până de curând, în codri se alegeau Biserici de Brazi, pe lângă nedeile de munte. La acest sărbători se încuscreau ţăranii ce veneau cu fetele şi cu feciorii lor. Dacă era timpul frumos, tinerii se căsătoreau în aceste temple rotunde, de arbori vii, plantaţi sau defrişaţi în cercuri. În Bisericile de Brazi se căsătoreau şi ciobanii cu ciobăniţele de la stânele lor sau din apropiere, fără a mai aştepta consimţământul părinţilor. În asemenea situaţii, slujba era îndeplinită de un baci bătrân. După cununie, mirii fugeau de la stână, lăsând vorbă rubedeniilor, prin cunoscuţi, că s-au căsătorit din dragoste, fără zestre.

Aşadar, fiind prezent la cele mai importante momente din viaţa românilor, bradul poate fi socotit copacul nostru naţional.