Mitologie românească: Joimăriţa

Ca şi sora ei, Marţi-Seara, Joimăriţa este mânioasă că ziua ei, Joia, nu se ţine de oameni decât când se nimereşte în vreun post mai lung. De atâta amărăciune, ea a ajuns o femeie urâtă-urâtă, de te sperii când o vezi, lungă cât o sperietoare de ciori, bună de pus în bostană sau în vie.

În mitofolclorul nostru, Joimăriţa apare ca bătrână şi zbârcită ca o salcie găunoasă. Umblă mereu despletită, şi rânjeşte din toată gura, din care îi răsar doi-trei dinţi stricaţi şi îngălbeniţi, ca nişte bolovani în gura unei peşteri. Pe cap poartă un văl negru, ca babele care stau de vând pe vreme rea mărunţişuri în piaţă.

Joimăriţa e spaima fetelor şi femeilor leneşe. Ea vine noaptea şi loveşte cu vătraiul degetele leneşelor, care în Joia Mare mai au cânepă netoarsă. E aşa de rea, încât fetele îi ştiu de frică; de aceea, ca s-o alunge, când se apropie Joia Mare, ele ung ferestrele şi uşile, şi chiar pe ele însele, cu usturoi, cum se face şi împotriva strigoilor. În noaptea dinspre Joia Mare, Joimăriţa apare pe la ferestrele caselor unde sunt fete mari şi strigă:

Câlţii,

Câlţii,

Tors-ai câlţii?

Atunci, fetele răspund: - Tors! Tors! Tors!

Pe cele ce le găseşte însă cu cânepa netoarsă le ia de păr şi le toacă degetele sau le frige mâinile în jar. Joimăriţa e soră bună cu Marţi-Seara şi cu Muma Pădurii, căci e la fel de rea ca ele. Prin unele sate ale ţării, cete de copii umblă dinspre Joia Mare pe la toate gospodăriile, strigând:

Câţii

Mâţii,

Toarce câlţii!

Ori i-ai tors,

Ori i-ai ros,

Scoate ţolul să ţi-l văz!

Şi, de-l ai,

Să te-nduri şi să ne dai

Cele ouă-ncondeiate –

Unu mie,

Unu ţie,

Şi-unu de tovărăşie!

La anul şi la mulţi ani!

O variantă a acestui colind este aceasta:

Câlţi,

Câlţi,

Tors-ai câlţii?

Două ouă-ncondeiete

Puse bine pe perete!

Iar gospodinele le dăruiesc micilor urători ouă roşii şi încondeiate.