Datini româneşti: Paparudele

În celebrul volum ”Descrierea Moldovei”, printre cei ”câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor”, Dimitrie Cantemir aminteşte şi de Papalugă:

”În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămaşă făcută din frunze de copaci şi buruieni. Toate celelalte copile şi copiii de aceeaşi vârstă o urmează şi se duc, jucând şi cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de le toarnă apă rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam aşa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porţile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul şi altele!”

Dacă şi Dimitrie Cantemir, care părea convins că românii sunt romani curaţi, scrie că Papaluga şi mulţi alţi ”idoli ai dacilor” au dăinuit în datinile autohtone, este limpede că, după cum am mai scris, zestrea noastră spirituală e moştenită în întregime de la geto-daci. Este şi cazul Papalugăi, a cărei denumire tracică era BEB-RYKES ”Multă (Peste) Apă; Cu Stropi” (cf. rom. a îm-biba; slav. reka ”râu”; rom. pipirig; bibilică; bolboc).

Sintagma se mai poate traduce şi prin ”Muma Ploilor; Doamna Apelor” (cf. rom. babă), această divinitate fiind atestată în mitologia tracilor şi cu alte denumiri, de pildă ONEIDIS (cf. rom. undă; undiţă), de unde provin Ştima Apei şi Zâna Apelor din folclorul nostru.

Însă denumirea cea mai cunoscută astăzi a obiceiului de care pomeneşte Dimitrie Cantemir este Paparuda, ce provine şi ea tot din limba veche, în care este atestat toponimul PIRO-BORI-D-AVA ”Potolirea (Înmuierea) Secetei”, literal ”Foc-Varsă-de-Apă” (cf. rom. pară ”flacără”; a borî; a bura; a adăpa; otova). La aromâni, obiceiul se numeşte Pirpiruna.

Papaluga din Moldova se înfăţişează astfel: o fată se dezbracă de tot şi apoi se acoperă cu bozii sau cu alte plante, legate pe cap ca o glugă şi umblă pe la casele gospodarilor. Stăpâna casei iese şi toarnă asupra fetei o cofă sau o ulcică de apă. Atunci, Papaluga dansează şi cântă aşa:

Lugă, Lugă,

Păpălugă,

Ieşi din a ta glugă,

Suie-n sus la rugă,

Seceta să fugă!

Ia cerului torţile

Şi deschide porţile

Şi revarsă ploile,

Cură ca şuvoaiele

Prin toate grădinile!

Ziua hotărâtă pentru cântecul şi dansul Paparudelor diferă după ţinuturi, chiar şi după sate. Uneori obiceiul se ţine în aceeaşi zi cu Caloianul, dar în orice caz după Paşte, când se vede dacă e sau nu e secetă. Prin extindere, când e secetă mare, datina continuă şi în iunie şi iulie.

Fete despuiate îşi acoperă coapsele cu frunze de bozii sau alte buruieni, îşi împletesc cununiţe din aceleaşi plante şi şi le pun pe cap, la gât îşi pun salbe de aur sau de argint, flutură panglici roşii şi pleacă să danseze pe la case. Cea mai mare dintre fete, prin alte locuri o femeie bătrână, cântă monoton, cu un tact repezit:

Paparudă-rudă,

Vino de ne udă!

Paparudă-rudă

Vino de ne udă,

Ca să-nceapă ploaie,

Să curgă şiroaie

Cu găleata-leata

Peste toată zloata!

Unde dă cu maiul,

Să crească mălaiul;

Unde dă cu sapa,

Să curgă ca apa!

Hai, Catrino, să sărim,

Paparudele,

Că ştii iarna ce păţim,

Paparudele,

Ca pasărea prin copaci,

Paparudele,

Ploaie multă ca să faci,

Paparudele!

După ritmul cântecului, Paparudele dansează bătând din palme, plesnind din degete şi repetând ”Ha! Ha!”. În acest timp, gospodina ia o cană cu lapte sau o găleată cu apă şi o aruncă pe ele. Paparudele se prefac că fug, dar până la urmă tot se lasă udate. Există credinţa că acelei case unde nu joacă Paparudele nu-i va merge bine vara ce urmează.

Această străveche datină mai are şi aceste denumiri: Paparugă; Babarugă (cf. trac. BEBRYKES), Băbăruge; Dadaloaie; Dodole; Dodoloi; Mămăruţă şi Gogul. Este atestată în toate ţinuturile româneşti, cu excepţia Bucovinei şi Maramureşului, dar nu este exclus ca şi acolo să se fi practicat cândva. Mămăruţa sau Gogul se cântă şi se joacă prin părţile Bihorului, cu aceste versuri:

Mămăruţă-guţă!

Dă, Doamne, ploiţă,

Ploiţă curată,

Făr-un pic de piatră,

Rodul

S-umple podul,

Spicul

Cât voinicul!

De multe ori însă, în loc de ”Mămăruţă-guţă” se zice: ”Gogule, Gogule”! Ceremonia Gogului este descrisă astfel: ”Copiii sau fetiţele se îmbracă în cununi de bozoci verzi din creştet până în tălpi. Pe cap poartă un comănac de pipirig (cf. BEBRYKES – n.n.). Aleargă de-a lungul uliţelor, cântând cântecul Mămăruţei.

În urmă şi înaintea lor merge o ceată de copii, strigând: ”Iacă Gogul” şi cântând şi ei, dar numai după ce au încetat cei îmbrăcaţi de Gog. În urma Gogului merge un copil şi o fată, fiii Gogului, cu o coşarcă în mână, în care se adună darurile de ouă, pită, slănină şi ce se mai dă, ba încă şi griţari (bani – n.n.).

După ce vestea Gogului s-a lăţit, iese fiecare muiere sau bărbat din casă la uliţă, strigând: - Bun sosit, Mămăruţă (Gogule)! – şi apoi toarnă o oală – două pe dânsul, zicând: - Apă-ţi dau, ca şi tu să ne dai, şi să nu tragi sucul pământului mai mult! Mămăruţa (Gogul) merge apoi la altă casă, unde tot aşa se face”. În Banat, obiceiul se numeşte Dadaloaie, Dodole sau Dodoloi.

Cât priveşte Pirpiruna aromânilor, iată un text ce dovedeşte marea apropiere, uneori chiar identitate, a dialectului lor cu cel dacoromân, căci şi noi şi ei facem parte din acelaşi mare popor român:

Pirpirună,

Sarandună,

Dă ploaie, dă,

Tra să crească ierbghiili,

Ierbghili, virdeţurli,

S-aibă s-pască oili,

Oili şi calii!

Obiceiul Pirpirunei aromâneşti continuă astfel: ”După ce au colindat peste tot satul, Pirpiruna şi amicele ei fac o plăcintă cu făina şi untul obţinut, o coc şi apoi merg de o mănâncă la fântână. Însă ritul cere ca plăcinta să fie mâncată, stând fetele cu picioarele în râuleţul unde trece apa de la fântână. Dar nu numai cu ştevie şi ferică se acopăr Pirpirunele, ci şi cu aşa-numita plantă iboj, cu flori de mac, numite la aromâni şi greci pirpirune, şi cu tot felul de verdeţuri.

Înainte de a li se da de-ale mâncării sau bani, se toarnă pe un ciur purtat de Pirpirună pe cap apă. Apoi nu numai după Duminica Tomei, ci ori de câte ori este secetă, fac fetele (macedonene) obiceiul cu Pirpiruna”.

În fine, datina de adus ploi se practică şi la megleno-români, deci este pan-românească: ”Fetele se strâng şi dezbrăcând pe una din ele o îmbracă peste tot corpul cu planta care se numeşte la dânşii buzeu. Această fată se numeşte Paparudă sau Duduleţu. Apoi aleargă din casă în casă, unde cântă versurile următoare:

Paparudă-rudă,

S-nă dea ploaie,

S-nă crească gronele,

Gronele, gronişoarele,

S-nu li bată grindinea,

S-nă dea poine multă,

S-au moncom cu sănătate!”