De ce Rusia şi Turcia nu pot opri cooperarea

Doborârea avionului rusesc de către aviaţia turcă a escaladat la un nivel fără precedent tensiunile dintre Rusia şi Turcia. Deşi niciuna din părţi nu vrea să cedeze, cele două state sunt condamnate să coopereze fiind foarte dependente una de alta.
Vladimir Putin împreună cu Recep Erdogan
Vladimir Putin împreună cu Recep Erdogan (Sasha Mordovets / Getty Images)

Nu este o noutate faptul că între Turcia şi Rusia existau serioase disensiuni privind modul în care trebuie soluţionată criza siriană. Preşedintele turc Recep Erdogan i-a susţinut deschis pe rebelii sirieni şi cere de multă vreme îndepărtarea lui Bashar al Assad de la putere. De partea cealaltă, Rusia vede menţinerea regimului de la Damasc la putere ca pe un obiectiv strategic, care ţine de apărarea influenţei sale în Orientul Mijlociu.

În ciuda acestor poziţii divergente, Rusia şi Turcia s-au apropiat mult în ultimul an. Vladimir Putin a văzut în Erdogan un partener strategic care-l poate scoate din izolarea diplomatică provocată de sancţiunile impuse de Occident din cauza anexării Crimeei şi destabilizării Ucrainei. Liderul de la Kremlin a vrut să arate Occidentului că are alternative, ba chiar poate creea o contrapondere la acesta, prin parteneriate strategice cu ţări precum China şi Turcia.

Importanţa Turkish Stream

După îngroparea proiectului South Stream, Rusia a găsit alternativa de a-şi reduce dependenţa de conductele ucrainene pentru transportul gazelor spre Europa şi de a face Ucraina irelevantă ca ţară de tranzit a gazului. Turcia urma să devină intermediarul puternic prin care Rusia continua şantajul energetic la adresa Europei. Proiectul Turkish Stream, o conductă cu o capacitate de 63 de miliarde de metri cubi de gaze pe an, urma să lege Rusia de Turcia prin intermediul Mării Negre şi apoi să aducă gazul până la graniţa Turciei cu Grecia. Într-un articol mai vechi am explicat cum Rusia încearcă să păcălească Europa, adâncind-o în dependenţa de gazul rusesc. Totodată arătam însă că principalul câştigător al Turkish Stream, proiectul propus de Moscova cu nume înşelător pentru a masca faptul că este vorba tot de gaz rusesc, este Turcia care are şansa să ajungă un hub regional pentru gazul care intră în Europa şi să-şi întărească poziţia atât faţă de Rusia, cât şi faţă de UE. În prezent, ţara importă deja 59% din gaz, 32% din cărbune şi 8% din petrol din Rusia şi avea şansa să devină nu doar o ţară de tranzit, ci şi una în care se tranzacţionează energie.

Acest proiect, care se voia marea lovitură dată Europei, a fost însă amânat la începutul lunii octombrie ca urmare a intervenţiei militare ruse în Siria. Preşedintele Erdogan a criticat vehement faptul că Moscova îi bombardează mai ales pe rebelii anti-Assad, şi nu ţintele Statului Islamic. Totodată Ankara a acuzat mai multe încălcări ale spaţiului său aerian de către avioane ruseşti.

Incidentul cu avionul rusesc de vânătoare, doborât recent de aviaţia turcă, a venit deci pe fondul unor tensiuni deja existente. Turcia avertizase timp de două luni în repetate rânduri că va răspunde la orice violări ale spaţiului său aerian. Indiferent cine este de vină, dacă avionul rusesc a intrat sau nu în spaţiul aerian turc sau a rămas în cel sirian, cert este că incidentul are deja urmări.

Rusia a ameninţat cu ”consecinţe serioase”. Preşedintele rus Vladimir Puţin a acuzat Turcia că susţine Statul Islamic şi-i atacă mişeleşte pe cei care luptă chipurile împotriva acestuia. Mai neplăcut pentru Ankara, el a afirmat că are dovezi că Turcia cumpără petrol de la gruparea teroristă, iar astfel s-ar explica de unde are gruparea teroristă atâţia bani.

Mai mult, Moscova a anunţat introducerea de vize pentru turci, sancţiuni economice care vor afecta toate proiectele bilaterale, inclusiv construcţia de reactoare nucleare, şi un embargo asupra unor produse alimentare turceşti cărora brusc li s-au găsit nereguli. Potrivit Bloomberg, ministrul rus al Agriculturii, Alexander Tkachev, a susţinut că 15% din importurile turceşti încalcă reglementările ruseşti. De asemenea, turiştilor ruşi li s-a recomandat să boicoteze Turcia, iar Agenţia de stat Rostourism a cerut suspendarea tuturor pachetelor de vacanţe în Turcia, una dintre cele mai populare destinaţii de vacanţă pentru ruşi.

O altă ameninţare a fost că exporturile ruse de grâu către Turcia vor fi redirecţionate către state din Orientul Mijlociu. În plus, preşedintele Putin a semnat sâmbătă un decret care interzice firmelor ruseşti să angajeze cetăţeni turci.

De partea cealaltă, preşedintele Recep Tayyip Erdogan a refuzat solicitarea lui Putin de a-şi cere iertare pentru incident. La început atitudinea sa a fost sfidătoare, el afirmând că ”cei care ne violează spaţiul aerian trebuie să-şi ceară iertare”. Apoi, şeful de stat turc a făcut apel la o deescaladare, încercând să-l îmbuneze pe Putin telefonic şi să obţină o întrevedere cu acesta pentru a se împăca.

Ulterior Erdogan s-a declarat ”întristat de acest incident. Am fi preferat să nu se întâmple, dar s-a întâmplat”. Liderul de la Kremlin a rămas însă pe poziţie, arătând că nu vrea să discute până nu primeşte scuze. Ca urmare, Erdogan a revenit la retorica de confruntare, avertizând Rusia să nu se joace cu focul.

Regimuri asemănătoare

Aici este şi aparentul paradox. Niciunul dintre cei doi nu-şi doreşte escaldarea, dar nici Erdogan, nici Putin nu pot ceda uşor pentru că este o bătălie de imagine, mai ales destinată consumului intern. Orice cedare poate fi considerată de publicul intern ca o înfrângere simbolică şi o slăbiciune nepermisă unui lider care se vrea puternic.

Dat fiind că Turcia este şi cel mai important partener comercial al Rusiei, după Germania, efectele ruperii relaţiilor economice ar fi devastatoare pentru ambele ţări. Cele două state sunt atât de interdependente comercial şi energetic încât sunt condamnate să coopereze şi să treacă peste actualul conflict.

În realitate, regimurile din Rusia şi Turcia, chiar dacă au viziuni diferite legate de Siria, sunt foarte asemănătoare. Ambele regimuri au ambiţii de refacere a unor sfere de influenţă datând din vremea Imperiilor Ţarist şi Otoman şi nu se împacă cu statutul de puteri regionale, ci vor să fie globale. În plan intern, regimurile autoritare încalcă libertatea presei, jurnaliştii critici şi disidenţii de orice fel sunt persecutaţi şi întemniţaţi, libertăţile sunt limitate, iar protestele reprimate.

E adevărat că Erdogan a câştigat mai greu alegerile decât Putin şi şi-a redobândit mai greu majoritatea pierdută de AKP, dar el ţinteşte practic să aplice modelul rusesc în Turcia în sensul că vrea să transforme ţara într-o Republică prezidenţială, în care preşedintele să aibă puterea absolută. Ambii lideri îşi revendică o putere şi o legitimitate absolută derivată din majoritatea electorală, iar oricine li se opune este considerat un duşman al statului.

Un alt aspect comun interesant este poziţia ambiguă a Turciei şi a Rusiei faţă de Statul Islamic. Amândouă statele se declară adversari ai terorismului, dar ambele au profitat de pe urma ISIS. Turcia a închis ochii şi le-a dat acces liber jihadiştilor spre Siria pentru a-l combate pe Bashar al Assad. În plus, Ankara s-a folosit de pretextul luptei anti-teroriste pentru a-i bombarda pe kurzi.

Moscova a intervenit în Siria sub pretextul luptei antiteroriste pentru a menţine la putere regimul de la Damasc şi i-a bombardat pe rebeli, spunând că luptă cu terorismul şi cu Daesh. Mai mult, Rusia l-a prezentat pe Assad ca fiind singura alternativă la ISIS şi o soluţie a problemei.

Ankara s-a alăturat foarte târziu coaliţiei anti-ISIS, la presiunea aliaţilor ocidentali, iar Moscova a bombardat gruparea anti-teroristă doar de imagine până acum. Diferenţa este că Turcia a plătit deja nota de plată, fiind lovită de Statul Islamic prin două atentate teroriste sângeroase de la Suruc şi Ankara, în timp ce Rusia încă n-a fost lovită în Caucazul de Nord, unde există o importantă populaţie musulmană. Potrivit estimărilor, aproximativ 4.000 de cetăţeni ruşi luptă pentru Statul Islamic în Irak şi Siria, şi ar fi suficient ca o parte dintre ei să se întoarcă acasă pentru ca Rusia să înfrunte aceeaşi problemă pe teritoriul său.

Interdependenţa economică

Dincolo de retorica belicoasă din prezent, cele două ţări cu conduceri asemănătoare sunt foarte dependente una de alta şi sunt condamnate să coopereze. Turcia depinde de Rusia pentru 60% din gazul natural pe care-l consumă, iar Moscova nu-şi poate permite să piardă una dintre pieţele europene pe care cererea de gaz creşte, mai ales acum pe fondul scăderii drastice a preţului la petrol, care a lovit puternic economia rusă bazată mai ales pe exportul de hidrocarburi.

Pe termen scurt este greu şi pentru Turcia să găsească alternative la gazul rusesc. În plus, Rusia îi ajută pe turci să finanţeze şi să construiască un reactor nuclear în valoare de 20 de miliarde de dolari, pe fondul creşterii cererii de energie electrică. Ministrul turc al Energiei Berat Albayrak a susţinut marţi că legăturile dintre cele două ţări în acest domeniu nu vor fi afectate. Totuşi anularea vizitei ministrului rus de Externe Serghei Lavrov la Ankara, care era menită tocmai să revitalizeze Turkish Stream, arată cât de mult s-a escaldat conflictul. Iar ministrul rus al Dezvoltării Alexei Ulyukayev a anunţat anularea Turkish Stream şi eventuala anulare a construirii centralei nucleare Akkuyu din provincia Mersin, arătând că şi acestea vor cădea sub incidenţa sancţiunilor economice.

Potrivit revistei Foreign Policy, este puţin probabil că Rusia să folosească arma energetică împotriva Turciei pentru că asta ar dăuna intereselor sale. În schimb, Kremlinul ar putea alege să-i susţină deschis pe kurzi. Moscova are relaţii bune cu triburile kurde şi PKK, gruparea care este din nou în război cu Ankara. ”Putin a subliniat clar că îi priveşte pe kurzi ca aliaţi împotriva ISIS. Susţinerea PKK şi a afiliaţilor săi ar fi un mod uşor de retaliere împotriva Turciei”, a explicat Michael Reynolds, profesor la Princeton University pentru FP.

În concluzie, dat fiind că Turcia este şi cel mai important partener comercial al Rusiei, după Germania, efectele ruperii relaţiilor economice ar fi devastatoare pentru ambele ţări. Cele două state sunt atât de interdependente comercial şi energetic încât sunt condamnate să coopereze şi să treacă peste actualul conflict.