Ideologiile clasice sunt pătrunse de revoluţia inteligenţei artificiale - III

În cea de-a treia parte a seriei, aş vrea să vă propun o altă caracteristică a acestei „noi lumi curajoase” în relaţiile internaţionale, şi anume faptul că ideologiile clasice sunt pătrunse de revoluţia inteligenţei artificiale. În această serie, vreau să evidenţiez faptul că trebuie să existe o clară delimitare a Binelui şi a Răului în politică, în geopolitică, în economie şi, de ce nu, în sociologie. Istoria ne-a demonstrat nu doar că trebuie să rezistăm în faţa tentaţiilor politice şi geopolitice, ci şi faptul că „să te faci frate cu Dracu să treci puntea” poate fi o greşeală fatală. Cel mai bun exemplu pe care îl pot oferi este din secolul trecut, când Secretarul de Stat Henry Kissinger a iniţiat şi încurajat o deschidere a lumii libere către Republica Populară Chineză, condusă de cel mai mare criminal al tuturor timpurilor, Mao Zedong. Acum vedem cât de mult suferă lumea vestică din cauza acestei fatale greşeli. Nu ştim dacă Europa Occidentală şi Statele Unite ale Americii vor reuşi să oprească acest colos comunist.

Când privim cum funcţionează lumea, vom vedea că principalele ideologii sunt încă prezente. Vedem modele de gândire ale liberalismului clasic, ale conservatorismului, ale libertarianismului, social-democraţiei, fascismului şi comunismului. Problema este că aceste ideologii clasice nu mai sunt aceleaşi. Nu putem spune că unele grupuri fasciste sau comuniste din Uniunea Europeană sunt aceleaşi cu cele din anii 1940-1950. Sau chiar din anii 1970-1980. Şi acesta este rezultatul a două mari schimbări în modelul nostru de gândire:

1. Revoluţia inteligenţei artificiale. Multe dintre gândurile oamenilor în termeni de politică, economie şi teorie socială sunt profund influenţate şi puse la încercare de inteligenţă artificială. Conştiinţa autonomă este alterată nu doar prin prisma unei ideologii, ci prin schimbarea mijloacelor de control al opiniei publice, al reţelelor sociale şi al libertăţii de exprimare. Astfel, conştiinţa autonomă devine, din ce în ce mai mult, o conştiinţă controlată. Această conştiinţă este modificată nu doar de opinii, comentarii, distribuiri, dezinformare sau informare greşită. Este mai mult decât atât. Întregul nostru mod de gândire este pus la încercare. Viziunea noastră asupra lumii de la naşterea lui Iisus Hristos este radical provocată şi modificată. Instituţiile, opinia publică, afacerile private, sacramentele religioase, valorile Binelui şi Răului, şi Adevărul sunt redefinite de această inteligenţă artificială. Roboţii, deepfake-urile, vocile modificate, învăţarea automată şi modul în care funcţionează memoria umană sunt clar pe un drum despre care nu ştiu cât de sigur este.

Aici vreau să dau un exemplu: Peter Thiel. Este o persoană extrem de influenţă la nivel internaţional, fiind mentorul lui Elon Musk şi al lui J.D. Vance, actualul vicepreşedinte al Statelor Unite. S-a născut în Germania de Vest, în 1967, şi este un antreprenor germano-american, unul dintre fondatorii PayPal şi Palantir Technologies, o companie specializată în analiza datelor. Palantir Technologies a fost „folosită de bănci pentru a detecta fraudele şi a gestiona alte eforturi de securitate cibernetică”¹. De ce vreau să-i menţionez numele în acest context? Pentru că a trecut de la a avea un rol în dezvoltarea tehnologiei la a combina ideologia şi tehnologia cu misticismul religios. Într-un interviu cu subiectul Apocalipsei în sine, Apocalipsa din Biblie, Peter Thiel a fost citat spunând: „Nu ştim ziua şi ora, dar poate putem ghici secolul”². În opinia mea, aceasta reprezintă una dintre cele mai periculoase propoziţii pe care le-am auzit vreodată. Este extrem de problematic atunci când oamenii au impresia că ar putea şti secolul în care însuşi Iisus Hristos va veni din nou. În Biblie, se spune că nici măcar Fiul nu ştie ziua şi ceasul, ci numai Tatăl. În acelaşi interviu, el spune: „Ştiinţa modernă avea o ambiţie incredibilă, o energie incredibilă. Poate că era în aval de creştinism, dacă promisiunea creştinismului este o înviere fizică, atunci ştiinţa putea oferi şi asta. Era o posibilitate, poate era un rival al creştinismului. Nu avem nevoie de creştinism dacă putem face asta prin ştiinţă.”³

Faptul că Thiel pune Ştiinţa sau, cu alte cuvinte, ceea ce înţelege el ca Ştiinţă, mai presus de Dumnezeu reprezintă ceea ce prezicea Friedrich Nietzsche acum un secol: „Dumnezeu a murit”. Am ajuns la un moment în timp în care omul, cu ajutorul Naturii, cu cunoaşterea materială, crede că poate ajunge la acelaşi rezultat cu creştinismul însuşi.

Pentru mine, aceasta este definiţia noii paradigme în care lumea este pe cale să trăiască, deoarece, până acum, nu exista niciun fenomen filosofic care să-l poată plasa pe om deasupra lui Dumnezeu însuşi. Chiar dacă există anumite religii care Îl înţeleg pe Dumnezeu în alt mod decât creştinii, când vorbim despre civilizaţia occidentală, adică Europa şi America de Nord, nimeni nu a spus până acum că poate prezice secolul în care Iisus Hristos va veni cu ajutorul inteligenţei artificiale.

2. Amestecul de ideologii, idei, teorii şi religii. În opinia mea, pe lângă faptul că dezvoltarea tehnologică a ajuns atât de departe încât oamenii se plasează deasupra lui Dumnezeu, există un alt element care a contribuit la o schimbare în modelul de gândire: amestecul de ideologii, idei, teorii şi religii. Cu alte cuvinte, nu putem separa revoluţia inteligenţei artificiale ca şi cum ar fi un proces pur tehnologic. Trebuie să luăm în considerare contextul în care s-a produs această dezvoltare, iar aici vreau să subliniez că există un peisaj economic, social, cultural şi religios care a fost pregătit pas cu pas pentru a întâmpina această „lume nouă curajoasă”. Dacă privim Războiul Rece, vedem că această dezvoltare tehnologică accelerată a început să aibă loc după al Doilea Război Mondial pentru a rămâne în fruntea competiţiei geopolitice. Acum, rivalitatea strategică dintre China şi SUA subliniază importanţa pe care politica şi economia o joacă în această revoluţie a inteligenţei artificiale. Mai mult, după începutul secolului al XX-lea şi chiar înainte, observăm o fuziune rapidă a ideilor filosofice, religiilor şi teoriilor sociale.

Dacă vorbim despre religii, după anii 1940, putem vorbi despre un nou nume pentru această mişcare religioasă, numită religia New Age. Când privim în urmă cu 1000 de ani, vedem o delimitare clară între creştinism, hinduism, budism, confucianism, iudaism şi islam. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au existat anumite mişcări religioase şi ezoterice (şamanismul, „Societatea teosofică” a Helenei Blavatski, antroposofia lui Rudolf Steiner, Parlamentul Religiilor Lumii, Ordinul Hermetic al Zorilor Aurii, Mişcarea Gurdjieff) care au mers mai departe şi au declarat că toate religiile duc la acelaşi scop, şi anume iluminarea personală a omului. Nu mai privim un Dumnezeu personal, ci o conştiinţă universalistă care trebuie îmbrăţişată de fiinţele umane. Acest fenomen este numit mişcarea New Age, în care caracteristicile separate ale fiecărei religii încep să dispară, iar o nouă formă „îmbunătăţită” de religie se ridică, una care nu are un Dumnezeu personal, care să fie clar autoritatea ce decide asupra Binelui sau Răului, ci fiecare fiinţă umană ar trebui să-şi creeze propriul adevăr, care nu are caracteristici predefinite. Acest fenomen s-a intersectat cu „Revoluţia hippie din 1968”, în care a existat un amestec de idei culturale, religioase şi politice: marxism/maoism, anarhism, mişcarea de eliberare sexuală, dar şi spiritualitate psihedelică, filozofie orientală şi misticism. Pe lângă acestea, a fost dezvoltată şi Şcoala de la Frankfurt, unde unii cercetători au dezvoltat gândirea neomarxistă. Michel Foucault, Theodor Adorno sau Herbert Marcuse, autorul celebrului citat „make love, not war”, precum şi Jacques Derrida, reprezintă un segment important ideologic de gândire care ne propune o paradigmă complet nouă: schimbarea valorilor şi ideilor la 180 de grade. Societatea umană trebuie să urmeze un curs al istoriei (determinism marxist), limbajul trebuie complet deconstruit şi refăcut, deoarece reprezintă un instrument de dominaţie capitalist, iar şcolile şi universităţile trebuie regândite din cauza unei aşa-zise propagande culturale nocive. Astfel, încă din secolul al XX-lea, se urmăreşte o clară delimitare de un trecut firesc, democrat şi capitalist, lumea trebuind să urmeze cursul unui „marxism luminat”.

După Revoluţia din 1989, vorbim despre o democratizare a ideilor, gândurilor, dar şi a internetului. Ideile circulau, teoriile erau schimbate şi noi mişcări religioase au fost inventate. După anul 2000, multe companii, dar şi unele state puternice au realizat că pot avea monopol asupra informaţiei şi au folosit informaţia pentru a manipula, pentru a face propagandă mai uşor ca niciodată. Acesta este NOUL ELEMENT: dictaturile totalitare ale secolului al XX-lea au stabilit controlul prin forţă şi brutalitate. Noua mişcare a internetului şi monopolul asupra informaţiei şi a modului de propagare a informaţiei în societatea civilă au făcut loc unui nou tip de control, unul mai subtil. Aici ajungem la ceea ce am definit anterior drept „conştiinţă controlată”. Dai impresia că individul gândeşte şi procesează informaţia cu propria sa minte, în timp ce controlezi ce tip de informaţie poate vedea, în ce circumstanţe şi pentru cât timp doreşti.

Nu mai vorbim despre un Adevăr obiectiv sau despre valori morale precum Binele sau Răul care au anumiţi parametri clar definiţi de 2000 de ani de istorie, ci ne creăm propriul adevăr cu propria noastră minte. Dacă vrem să definim care ar putea fi cea mai bună formă de guvernare, nu mai este atât de fundamentală diferenţa dintre democraţie şi comunism, dintre democraţie şi fascism. Nu mai există un set clar de valori şi principii morale pe care fiecare stat ar trebui să le respecte în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile omului şi urmărirea fericirii. Graniţele dintre Bine şi Rău sunt depăşite, iar acum se naşte o nouă formă a lumii. De ce ar trebui statele să respecte drepturile şi libertăţile omului? De ce ar trebui respectată libertatea de exprimare?

În următorul articol al seriei, mă voi concentra pe un exemplu din lumea democratică a unui stat care rămâne, în esenţă, un corifeu al democraţiei, dar care, din cauza unei schimbări profunde a societăţii, are tendinţe de a restricţiona accesul la exprimarea critică şi la dezbaterea publică asupra propriului regim, prin mecanisme subtile de control narativ şi loialitate instituţională, fără a încălca în mod direct principiile constituţionale.

Materialul face parte dintr-o serie mai mare: Europa între ciocanul istoriei şi nicovala inteligenţei artificiale. Prima parte a seriei se găseşte aici.