Gabriel Liiceanu: "Trauma de trădare instituţională", răul care ne afectează societatea de 35 de ani

Filozoful şi scriitorul Gabriel Liiceanu afirmă, într-un editorial recent, intitulat “Alexandra Furnea şi trecutul nejudecat", că „dacă vom compara instituţiile publice ale României, [...] cu un corp aflat în sindromul de insuficienţă multiplă de organe, […] vom înţelege mai bine starea în care ne aflăm”.

„Septicemia este plimbarea liberă a microbilor în tot corpul. Cu ei în trupul nostru colectiv nu vom ieşi de pe drumul continuităţii Răului pe care mergem de 35 de ani. Vom dispărea ca popor sau vom îngroşa rândurile diasporei. Dar noi, spre deosebire de 'poporul ales', care a creat marea diasporă a lumii rezistând în istorie graţie Cărţii, nu vom avea în bejenie o Carte a spiritualităţii pe care s-o luăm cu noi să ne slujească de templu”, subliniază Liiceanu în articolul său publicat pe Contributors.ro.

Pornind de la un text publicat pe Facebook de Alexandra Furnea, supravieţuitoare a tragediei de la Colectiv, Liiceanu consideră mesajul acesteia „nu doar un ţipăt recapitulativ de durere”, ci şi rostirea unui adevăr care nu a fost luat în seamă până acum: existenţa unei traume sociale numite „trădare instituţională”.

„În literatura psihologică, există un tip de traumă numită «de trădare instituţională». Aceasta se petrece atunci când instituţiile menite să te ajute, să te vindece, să te salveze acţionează împotriva ta – te trădează – spre a se proteja. Rezultatul este apariţia sentimentelor de neputinţă şi abandon (…). Am căutat mulţi ani un nume pentru frica şi tristeţea pe care le simţeam vizavi de entităţile care ne-au condamnat la chin şi moarte. Când am citit despre trauma de trădare instituţională, am izbutit să dau un nume demonului şi, dacă nu să-l alung, măcar să-l recunosc”, scrie Alexandra.

Potrivit lui Liiceanu, toate instituţiile statului care teoretic există pentru a proteja şi susţine cetăţeanul ajung, în realitate, să acţioneze împotriva acestuia tocmai pentru a se apăra pe sine şi a menţine în viaţă aparatul de stat.

Filozoful face, de asemenea, un inventar al trădărilor suferite de români după Revoluţia din 1989, menţionând preşedinţi, partide politice, parlamente, guverne şi structurile magistraturii, precum şi „transferul oribil de avuţie de la contribuabili la minoritatea care deţine puterea politică de decizie”.

„Cum de i-a răbdat şi-i rabdă Pământul pe toţi aceşti îmbuibaţi născuţi în zodia Corupţiei, hoţi de diplome excelând în tehnica şpăgii, a schemelor de sifonat banii, agenţi ai huliganismului politic, ai limbajului de gang şi ai gangsterismului drapat în politică de stat?”, se întreabă Liiceanu.

Redăm în continuare textul semnat de Gabriel Liiceanu:

Alexandra Furnea şi trecutul nejudecat

Am dat zilele trecute peste textul de pe Facebook scris de Alexandra Furnea cu ocazia împlinirii a zece ani de la „Colectiv”. Citindu-l, mi-am pus din nou întrebarea care mi-a apărut în minte când am întâlnit-o primă dată: ce mai pot să exprime cuvintele mele puse în oglindă cu cele ale cuiva care a ajuns să facă din suferinţă o formă de cunoaştere, şi din cuvânt expresia ei desăvârşită?

Desigur, nu vreau să spun prin asta că nimeni nu are dreptul să se apropie de foaia de scris dacă nu a ars mai întâi de viu. Dar e greu să nu pui faţă în faţa cuvintele născute din cutremurarea vieţii cu cele pe care te pregăteşti să le aşezi pe hârtie sorbind dintr-o ceaşcă de cafea.

***

Textul Alexandrei nu este doar un ţipăt recapitulativ de durere, o dare de seamă despre acomodarea cu o traumă de neuitat. Aşa ceva trezeşte în cititor doar capacitatea de a compătimi. Însă acest ţipăt spune mult mai mult. El rosteşte un adevăr care ne priveşte pe toţi şi pe care nimeni până acum nu l-a pus în lumină. Voi cita un pasaj:

În literatura psihologică, există un tip de traumă numită „de trădare instituţională”. Aceasta se petrece atunci când instituţiile menite să te ajute, să te vindece, să te salveze acţionează împotriva ta – te trădează – spre a se proteja. Rezultatul este apariţia sentimentelor de neputinţă şi abandon (…). Am căutat mulţi ani un nume pentru frica şi tristeţea pe care le simţeam vizavi de entităţile care ne-au condamnat la chin şi moarte. Când am citit despre trauma de trădare instituţională, am izbutit să dau un nume demonului şi, dacă nu să-l alung, măcar să-l recunosc. (…)

Ani de zile, de când am început să scriu „texte civice”, m-am chinuit la rândul meu să identific demonul şi să-i dau un nume. În acest răstimp am găsit tot soiul de răspunsuri, dar niciodată răspunsul sub forma unui nume simplu: al Răului care explică halul în care a ajuns ţara noastră. Rândurile scrise de Alexandra m-au ajutat să-l găsesc pornind de la o simplă sintagmă: trauma „de trădare instituţională”.

Ce a provocat-o? Cine ne-a trădat? Unde s-a ascuns demonul în toţi aceşti ani? Alexandra spune că „l-a recunoscut”. Dar de unde vine el? Cine îl întrupează? Am început prin a face un inventar al chipurilor lui. Iată-l:

Ne-a trădat întâi primul preşedinte de după ’89, democrat, desigur, care a făcut cel mai mare import politic din istoria României: a tras după el toate instituţiile care ţinuseră în viaţă regimul comunist, vânzându-ne – el, primul – ţara vechilor demoni. Ne-a trădat apoi cel de al patrulea preşedinte, care a declarat în 2021 că România este un „stat eşuat”, în timp ce vreme de zece ani ai dublului său mandat a închis ochii la cauza eşuării, la comportamentul politic al PSD şi al coaliţiei USL. Ne-a momit apoi cu „România educată”, cea mai mincinoasă dintre toate vorbele goale lansate din vârful piramidei statului.

Ne-au trădat în acest răstimp cam toate partidele politice, pentru care puterea era în primul rând un mijloc de căpătuială şi pentru care orice coaliţie lucrativă era binevenită.

Ne-au trădat parlamentele făcătoare de legi proaste sau de legi cu adresă. Suntem o societate înecată în acte normative. În 2023 existau în România aproape 12.000 de legi, pe când în Germania, în acelaşi an, erau în vigoare 1400. Tot în 2023, în România au apărut 600 de legi noi, în timp ce în Franţa, în 2024, au fost promulgate doar 39.

Ne-au trădat guvernele cu clientela lor politică, cu numiri în funcţiile de conducere, cu incompetenţele lor ministeriale, cu sutele de instituţii ale administraţiei scăpate de sub controlul public şi răsplătite cu indemnizaţii de zeci de mii de euro lunar; cu inspectorate, agenţii, „comitete şi comiţii”, cu întreprinderi de stat cu cheltuieli enorme şi ineficienţă economică sau direct falimentare. Cam toate acestea pitite după nume cu acronime insondabile pentru majoritatea populaţiei – ASF, ISCIR, DIICOT, AAAS, CNASR, ANRE, ADR, INSP, CNA, ANAR, ROMATSA, IGSU, ANAF, CNCAN, SRI, ARACIS şi CNATDCU, DNA, DGA, ANAR,etc. etc. –, unele grupate la centru, altele, puzderie, risipite pe tot cuprinsul ţării, ajungând până în ultimul colţişor, până la ultima primărie uitată de Dumnezeu, dar nu şi de părintele politic, mereu vigilent când e vorba de voturi şi sinecuri.

Iar în ultimii 10 ani, recurgând la îndatorare publică „în formă continuată” pentru a-şi întreţine clientela politică, structurile guvernamentale ale României au ajuns să aibă cel mai mare deficit bugetar anual mediu din Europa. Ceea ce-nseamnă nu doar că banii strânşi de la populaţie şi agenţi economici au fost direcţionaţi către structuri şi proiecte de administraţie publică ale unor grupuri de interese, ci şi că, în ultimii anii, România s-a împrumutat doar pentru a satisface acest transfer oribil de avuţie de la contribuabili la minoritatea care deţine puterea politică de decizie. (Căutaţi ce-nseamnă teribila scamatorie economică numită RENT SEEKING!)

Ne-au trădat, în sfârşit, structurile magistraturii cu politizarea numirilor, cu schimbarea legislaţiei din mers, cu tergiversarea dosarelor (multitudinea termenelor şi prescrierea faptelor), incompetenţă şi abuzuri locale.

Şi-atunci se pune o întrebare rostită din străfundul indignărilor noastre: cum de au fost toate acestea cu putinţă? Cum de i-a răbdat şi-i rabdă Pământul pe toţi aceşti îmbuibaţi născuţi în zodia Corupţiei, hoţi de diplome excelând în tehnica şpăgii, a schemelor de sifonat banii, agenţi ai huliganismului politic, ai limbajului de gang şi ai gangsterismului drapat în politică de stat? Ce anume a provocat acest eşec istoric de proporţii?

***

După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, puterile aliate au obligat poporul german la un gest de asumare a responsabilităţii pentru trecutul nazist. Gestul, numit „confruntarea cu trecutul” (Vergangenheitsbewältigung), pe lângă enorma lui conotaţie simbolică, a fost dublat de investigarea crimelor, de stabilirea responsabilităţilor şi de condamnări la moarte sau la puşcărie pe viaţă. În 1945–1946 au avut loc Procesele de la Nürnberg (13 la număr) destinate, primul, cel mai important, judecării marilor lideri nazişti pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii, urmat de procesele pentru medici, ofiţeri SS, înalţi funcţionari sau industriaşi care au sprijinit industria de război. Din cei 24 de inculpaţi principali, 12 au fost condamnaţi la moarte, restul la închisoare pe viaţă. Între 1946 –1949, procesele de la Nürnberg au fost urmate de câteva mii de procese locale împotriva membrilor NSDAP, Gestapo, SS etc.

După Războiul Rece, încheiat fără învingători şi învinşi, nu a avut loc un proces al comunismului echivalent celui de la Nürnberg, iar în mai multe ţări ale Europei de Est, condamnările comunismului – în absenţa unui învingător capabil să pună pe picioare un tribunal internaţional pentru „crimele comunismului” – n-au avut cum trece de la stadiul politic al condamnării la unul penal. În România, Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990, avându-l ca principal autor pe jurnalistul George Şerban (avea 36 de ani – a murit la 44), este se pare primul document de condamnare politică a comunismului din Estul Europei.

A urmat, în decembrie 2006, Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale, „raportul Tismăneanu”, pe baza căruia preşedintele Băsescu a condamnat în Parlament, în huiduielile partidului „România Mare”, regimul comunist din ţară noastră ca „ilegitim şi criminal”. (A fost o seară memorabilă. Eram într-o lojă de la balcon, împreună cu Andrei Pleşu şi Horia Patapievici, când un grup agitat condus de deputata PRM, Daniela Buruiană – un Vadim Tudor în fustă – a apărut în gura lojii şi ne-a ameninţat că ne aruncă de la balcon. Eram atât de „inocent” încât îmi era imposibil să înţeleg de ce tocmai pe noi.)

***

Confruntarea cu trecutul, deci. În istoria unei vieţi sau a unei colectivităţi, trecutul este dimensiunea cea mai importantă a timpului. Cea care rămâne, nu cea care trece. În esenţa fiinţei noastre, suntem straturile de timp pe care viaţa le-a depozitat în neuronii noştri pentru a ne contura „eul”. Suntem suma schimbărilor pe care noi înşine le suferim în timp. Nu întâmplător, Cioran spunea că s-ar cuveni să ne schimbăm numele din cinci în cinci ani. La fel, fiinţa unui popor este totalitatea straturilor care s-au tot aşezat unul peste altul de-a lungul istoriei.

Noi, românii, cu manualele noastre în care ne reinventăm istoria la răstimpurile cuvenite politic, ne ignorăm straturile de timp sau, rebotezându-le conjunctural, le cunoaştem greşit. Şi, necunoscându-le bine, riscăm să ne întoarcem la cele mai urâte. De aceea, istoria nu e o disciplină oarecare, ci este poarta care se deschide către conştiinţa de sine a unui popor. Această poartă este prima care a fost închisă după ce, trecuţi odată cu noi pe noul mal al istoriei şi acaparând puterea, slujbaşii din epoca lui Ceauşescu, costumaţi acum în democraţi, ne-au explicat că începând din „ziua zero”, a revoluţiei făcute de ei ca „emanaţi”, trecutul trebuie uitat, viitorul fiind singurul care ne interesează. Şi care viitor, într-adevăr, judecând după unde ne aflăm, a devenit al lor.

La Conferinţele „Despre lumea în care trăim” din anul acesta, unul dintre vorbitori a fost cel mai însemnat istoric al Europei de Est, elveţianul Oliver Jens Schmitt. Era atât de şocat de episodul alegerilor din decembrie 2024, încât ne-a spus, ca unor copii care nu-şi ştiu lecţia, că am fi evitat grotesca desfăşurare a lucrurilor, dacă ne-am fi dat seama că repetam episodul legionar din deceniul al patrulea al secolului trecut.

Şi nu e teribil să vedem că sondajul INSCOP de azi spune ce procent înspăimântător dintre noi ar vota duminică AUR? Aşa cum riscăm, depotrivă, mânaţi de stranii nostalgii, să recădem în abjecţia comunistă, comparând efortul tenace al lui Bolojan, care se luptă cu redresarea bugetului devastat de PSD şi PNL, cu mândria tâmpă a lui Ceauşescu care se grozăvea că reuşise să plătească datoriile foamei şi frigului făcute pentru nimic

În clipa de faţă am senzaţia că pe scena politică a României se dă o ultimă luptă, că asist la o încleştare de tip Skanderbeg. De o parte un preşedinte care a ieşit în public şi, într-un acces de sincerism disperat, a declarat, într-o întâlnire cu Confederaţia Patronală „Concordia”, că statul român, aşa cum arată, nu mai e capabil să găsească soluţii de guvernare, în special în plan economic, recunoscând că „mediul privat a dus în spate statul «în ciuda statului»”. Un aparat de stat ar trebui să genereze idei, soluţii, iar apoi să le transforme în decizii concrete.

Dar la noi, în acest moment, ne-a fost dat să auzim de la vârful statului, nu există acest aparat de stat. Şi, adresându-se mediului de afaceri privat, preşedintele a spus: „Vă rugăm, acolo unde se poate, să-l supliniţi! Încurajez mediul privat să intre în domenii în care nu ar trebui să intre”. Nu cred că există un echivalent al sincerităţii acestui discurs undeva în istoria ţării noastre. Un cuplu puternic cu prim-ministrul Bolojan, epolat de un vice-premier de frumuseţea umană a Oanei Gheorghiu sau de miniştri puşi pe treabă, hotărâţi şi oneşti – primul nume care îmi vine în minte e cel al doamnei Diana Buzoianu – ne-ar permite să ne regăsim speranţa. În vreme ce, în paralel cu aceştia, pe scena politică, asistăm la spectacolul colcăielii unui partid înghesuit într-o sală de congres, în care se amestecă, trufaşi, bine dispuşi şi fără probleme de conştiinţă, cercetaţi penali, puşcăriaşi, falsificatori de diplome şi nulităţi intelectuale.

Sunt tot mai convins că, fără să ne înfruntăm trecutul şi fără exerciţiul terapeutic al ieşirii din uitare şi al rememorării, nu ne vom reveni la viaţă din starea comatoasă în care ne aflăm. Dacă vom compara instituţiile publice ale României, statul simplu spus, cu un corp aflat în sindromul de insuficienţă multiplă de organe – ceea ce-nseamnă că rând pe rând plămânii, inima, rinichii, aparatul digestiv, creierul în final, intră în insuficienţă funcţională – vom înţelege mai bine starea în care ne aflăm.

Septicemia este plimbarea liberă a microbilor în tot corpul. Cu ei în trupul nostru colectiv nu vom ieşi de pe drumul continuităţii Răului pe care mergem de 35 de ani. Vom dispărea ca popor sau vom îngroşa rândurile diasporei. Dar noi, spre deosebire de „poporul ales”, care a creat marea diasporă a lumii rezistând în istorie graţie Cărţii, nu vom avea în bejenie o Carte a spiritualităţii pe care s-o luăm cu noi să ne slujească de templu.

De aceea, până când Providenţa, pentru unii, zeiţa Norocului, pentru alţii – pe care, scârbit de clasa noastră politică, o invocă P.P. Carp, („România are atâta noroc încât nu mai are nevoie de oameni politici”) – nu se vor îndura iarăşi de noi, eu voi rămâne alături de vorbele Alexandrei Furnea:

"Pumnii arşi ai sufletului meu rămân încleştaţi înaintea unei lumi care mă poate – şi ne poate – oricând răni din nou.”

Şi mă voi încrede în acel singur lucru sacru de care avem parte în lumea noastră: în puterea Cuvântului ca putere a adevărului, de vreme ce la început a fost Cuvântul şi în el s-a odihnit Spiritul după lunga sa preumblare peste ape. Fără cuvânt, spiritul ar rămâne în plutire, nu s-ar putea „întrupa”, nu s-ar putea articula în structurile concrete ale adevărului. Iar minciuna, care stă la baza societăţii noastre de câteva decenii bune şi pe care în lume s-a înălţat dintotdeauna Răul, e – în termeni teologici – supremul păcat împotriva Sfântului Duh. Iar pentru mine e păcatul împotriva Spiritului, păcat definit, în termenii unui gânditor modern, ca „instalare a minciunii într-un cuvânt al adevărului” şi ca prezentare a răului plănuit sau făcut conştient în hainele binelui.