Un monument în restrişte: Mânăstirea Chiajna

Timp de peste douăzeci de ani, am tot scris despre monumentele istorice româneşti lăsate de izbelişte, inclusiv despre Mânăstirea Chiajna, aflată la marginea cartierului Giuleşti-Sârbi, din Bucureşti. A avut o soartă tragică încă de la înălţarea ei pe o moşie a doamnei Chiajna, această omonimie fiind singura legătură cu celebra eroină din nuvela istorică a lui Alexandru Odobescu. Este ctitoria lui Nicolae Mavrogheni, mare iubitor de artă şi de lux, care a domnit între 6 aprilie 1786 şi 30 septembrie 1790.

Originar din insula Paros, Mavrogheni a ajuns domn al Ţării Româneşti cu sprijinul lui Gazi Hassan Paşa, comandantul flotei otomane, al cărei dragoman, adică traducător, era, după ce se îndeletnicise cu pescuitul şi chiar cu pirateria. Mavrogheni înseamnă în greacă ”de neam negru”. Se pare însă că ridicarea monumentalei biserici începuse încă din vremea predecesorului lui, Alexandru Ipsilanti.

În vederea războiului cu austriecii şi cu ruşii, la care era obligată să ia parte şi armata Ţării Româneşti, alcătuită din 10.000 de oşteni, turcii sosiţi în Bucureşti, bănuindu-l pe Nicolae Mavrogheni de hainie, adică de trădare, l-au mazilit şi l-au executat, la ordinul lui Hassan Paşa. Biserica sa, construită în stil neoclasic, cu un plan arhitectonic deosebit de interesant şi de frumos, este opera aceloraşi meşteri pricepuţi care au lucrat şi la ridicarea conacului boierilor Văcăreşti, astăzi complet ruinat.

Se pare că în Mânăstirea Chiajna nu s-a slujit niciodată, turcii bombardând biserica încă înainte de târnosirea ei. Pretextul a fost că, prin impunătoarele sale dimensiuni, ea aducea mai degrabă a cetate decât a lăcaş de cult. După alte surse, Mânăstirea Chiajna ar fi fost părăsită de groaza ciumei de pe timpul unui Ipsilanti.

Alte izvoare spun că ea funcţiona încă la anul 1792, dar că ar fi fost părăsită din pricina altei ciume, de pe vremea domniei lui Mihai Suţu. Indiferent de ce s-a întâmplat, documentele ei au ars în întregime; de aceea, informaţiile ce o privesc diferă.

Dacă într-adevăr ctitorul mânăstirii a fost Nicolae Mavrogheni, apoi acesta a fost unul dintre cei mai ciudaţi domnitori fanarioţi ai Ţării Româneşti, care, pe deasupra, mai era şi saşiu, adică se uita cruciş. Ungerea ca domn a unui galiongiu, adică a unui pripăşit de pe un galion (corabie mare; galeră), nu a fost bine primită nici de boieri, nici de poporul simplu, de aici creându-se o groază de pamflete, piese de teatru şi versuri menite a-i face de râs politica şi măsurile adoptate.

Zice-se că avea obiceiul de a se amesteca în toate: desfundarea sau măturatul uliţelor, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, hoţiile şi tâlhăriile, preţurile, pieţele, prăvăliile, dregătoriile, judecăţile, organizarea militară, ba chiar şi certurile între soţi şi multe altele. Umbla deghizat, ca să afle dacă poruncile lui sunt îndeplinite.

Iată ce scrie despre el şi Dionisie Eclesiarhul: ”Şi au început a umbla zioa şi noaptea pre uliţe şi prin curţile boiereşti, uneori tiptil, alteori de faţă, când călare, când pe jos, cu doi-trei arnăuţi după el şi cercând care cum să află pre la casele lor. (...) Să îmbrăca uneori Mavrogheni Vodă în haine popeşti, alteori să îmbrăca cu rasă şi podcapet, călugăreşte, şi mergea pe la biserici de cerca cum slujesc preoţii şi pe ce vreame săvârşescu slujba”.

Acest domnitor părea că umblă pe urmele temutului Vlad Ţepeş; pedepsele erau atât de aspre, punând ”să-i înţepe fără nicio judecată”, încât ”fără de voie”, norodul se supunea: ”Pe atunci nu era a vedea sau a auzi gâlcevindu-se oamenii în sat, sau a să ucide, şi să auzia nume de hoţi undeva, şi călătoriia oamenii şi neguţătorii oriunde fără frică”. Chiar şi preoţii au primit ”straşnică poruncă” de a fi în slujba enoriaşilor. Se mai spune însă că acorda titluri boiereşti oricui plătea bine.

Se pare că puterea i-a sucit minţile, căci a rămas în istoria Bucureştiului prin sminteala de a se plimba pe uliţe în trăsuri sau în sănii trase de cerbi cu coarnele poleite cu aur! Ion Ghica spune că în acele plimbări domnul era însoţit de slugile lui, care se strâmbau la trecători şi aruncau vorbe neruşinate femeilor întâlnite în cale, când Mavrogheni călătorea spre chioşcul de la Izvorul Tămăduirii, unde-şi lua cafeaua şi ciubucul.

În lucrarea ”Vârtejul nebuniei”, un autor anonim pune pe seama domnitorului această cuvântare: ”Boieri, să vă spun, când un căpitan comandă o corabie şi galiongiii lui îl ascultă, nu trag unul într-o parte şi altul în alta, ci toţi într-un suflet caută selametul, salvarea corăbiei”.

Istoricul Constantin C. Giurescu îi laudă lui Mavrogheni calităţile militare, vădit superioare celor arătate de alţi domnitori fanarioţi. În afară de Mânăstirea Chiajna, Nicolae Mavrogheni a mai ridicat o biserică, la capătul Podului Mogoşoaiei, cum i se spunea atunci Căii Victoriei, pe lângă actualul Muzeu Naţional al Ţăranului Român, care dăinuieşte şi astăzi. Tot el este şi ctitorul Spitalului Filantropia.

E greu de spus cât adevăr există în povestirile despre Mavrogheni. Se ştie că este unul dintre cei care au contribuit şi la dezvoltarea – e drept, modestă, primitivă şi numai pentru câteva case boiereşti – alimentării cu apă, în Bucureşti, printr-un sistem de conducte. Tot el a dat ordinul ca toate construcţiile din ţară să fie ridicate legal.

Îndelungata ei stare de ruină, de totală părăsire, a făcut ca Mânăstirea Chiajna să ajungă în centrul a numeroase legende. Se spune că însuşi un mitropolit al Ungro-Vlahiei, adică al Munteniei, Cozma, ar fi murit de ciumă chiar în incinta bisericii. Pe urmă, clopotul ei cel mare ar fi fost aruncat în apele revărsate ale râului Dâmboviţa, şi, după spusele localnicilor, se aude încă bătând în nopţile cu Lună Plină.

În anul 1948, episcopul Antim Nica a făcut o cerere către autorităţile comuniste ca să restaureze biserica, dar a fost refuzat categoric şi ameninţat. La cutremurul cel mare din 1977, măreaţa turlă a nenorocosului lăcaş de cult s-a prăbuşit, iar zidurile au slăbit şi mai mult.

După anul 1990, când era de aşteptat că noile autorităţi române să se preocupe de restaurarea monumentelor istorice din ţară, Mânăstirea Chiajna a ajuns adăpost al ritualurilor satanice, al boschetarilor, tâlharilor şi hoţilor, iar câţiva ani a servit ca decor pentru videoclipuri cu manele. Zidurile sunt pline de ”opere” ale mâzgălitorilor de graffiti. Păcat!

Atât prin arhitectură cât şi prin dimensiuni, prin istoria ei tumultoasă şi prin legendele create în jurul ei, inclusiv prin senzaţionala viaţă a lui Nicolae Mavrogheni, Mânăstirea Chiajna, restaurată, ar atrage cu siguranţă interesul multor turişti, români şi străini. Până atunci, fiind în imediata apropiere a căii ferate Bucureşti – Craiova, de câte ori mai trece un tren, de atâtea ori îi mai cad şi nişte cărămizi.

La semnalele disperate ale presei, monumentul a fost înconjurat de un gard, iar terenul din preajmă, ce fusese până acum câţiva ani groapă de gunoi, a fost curăţat. În faţa tragicei ctitorii fanariote, a fost ridicată o bisericuţă de lemn, al cărei stil – maramureşean – se potriveşte ca nuca în perete cu cea ruinată, neavând nicio trăsătură din arhitectura obişnuită a lăcaşelor de cult din zonă. La vechea biserică nu s-a adus nicio îmbunătăţire, nici măcar nu a fost consolidată.

Să fie numărul monumentelor istorice româneşti atât de mare încât să nu conteze dacă mai piere câte unul, indiferent de vechimea, de istoria şi de frumuseţea lui?