Probota, pristaniştea lui Petru Rareş

Mânăstirea Probota, monument istoric şi de arhitectură, este situată pe teritoriul satului cu acelaşi nume, care în prezent aparţine de oraşul Dolhasca, judeţul Suceava. Probota a fost inclusă pe Lista Monumentelor Istorice din judeţul Suceava din anul 2004, fiind formată din şase obiective: Biserica ”Sfântul Nicolae”, datând din anul 1530; clisiarniţa, tot din 1530; ruinele caselor domneşti, din acelaşi an; ruinele clădirilor din incintă, datând din veacurile XVI-XVII; turnurile de colţ, din veacul al XVI-lea; zidul de incintă, din anul 1550.

În 1993, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a inclus Biserica ”Sfântul Nicolae”, din cadrul mânăstirii, împreună cu alte şase biserici din Nordul Moldovei, pe lista patrimoniului mondial, în grupul ”Bisericile pictate din Nordul Moldovei”. Mânăstirea Probota este, în vechea limbă română, pristaniştea, adică locul de odihnă al voievodului Petru Rareş, înmormântat aici împreună cu familia lui.

Aşezământul monahal a fost ctitorit chiar de Petru Rareş, între 1530 şi 1550, când au fost terminate zidurile de incintă şi turnurile. Istoria lăcaşului începe însă în timpul voievodului Petru I Muşat, care a ridicat în apropiere o mânăstire din lemn, cu hramul ”Sfântul Nicolae”, pesemne pe locul unui fost templu dacic, denumit PROPEDILA ”Care ocroteşte; Care apără” (cf. rom. broboadă).

Alexandru cel Bun a construit şi el, mai la vale, de-a lungul pârâului Probota, o biserică de zid, cu acelaşi hram, unde, în vremea domniei lui Ştefan cel Mare, a fost înmormântată mama acestuia, Doamna Oltea, călugărită sub numele de Maria. Mai târziu, Petru Rareş a abandonat acest lăcaş, care ajunsese într-o stare precară, şi, în anul 1530, a zidit actuala Biserică ”Sfântul Nicolae”, zugrăvită în 1532.

Aleasă pentru a deveni necropolă voievodală, domnitorul o înzestrează cu veşminte, argintărie, cărţi şi moşii. Scrie Petru Rareş, într-un hrisov: ”Am zidit Mânăstirea Probota şi am înfrumuseţat-o şi am miluit-o cu sate şi cu metoace”. În partea de Miazănoapte, ctitorul ridică o Casă Domnească din piatră, până în anul 1550 înalţă zidurile de incintă, turnurile, chiliile şi trapeza.

Hotărârea lui de a transforma noua mânăstire în necropolă domnească se pare că i-a nemulţumit pe călugării din marile mânăstiri din Moldova, îndeosebi pe cei de la Putna, care ”au lătrat mult” şi l-au blestemat pe fostul mitropolit Grigorie Roşca, pentru că-l îndemnase pe voievod să-şi aleagă Probota ca necropolă, şi nu mânăstirea lor.Aceşti nemulţumiţi au subminat ulterior prestigiul Mânăstirii Probota, care a decăzut până în vremea domniei lui Vasile Lupu. El începe lucrări de reparaţii, prilej cu care aşează pe zidul de împrejmuire o pisanie, astăzi pierdută.

Biserica are plan treflat, compartimentat în altar, naos, gropniţă, pronaos şi pridvor, despărţite între ele prin ziduri de piatră. Turla este octogonală, deschisă pe naos şi prevăzută cu patru ferestre. Absidele se înscriu în zid, în exterior biserica având formă de navă.

Pictura, realizată în anul 1532, restaurată în 1844 şi după 1990, prin grija UNESCO, impresionează atât prin maniera de execuţie cât şi prin programul iconogafic unitar şi coerent. Nuanţele culorilor sunt calde, alese cu mare grijă, iar liniile sunt desăvârşite. Pictura exterioară este degradată, însă mai pot fi încă admirate câteva scene.

Peste mormintele lui Petru Rareş şi al soţiei sale, Elena, se află lespezi de marmură, lucrate cu mare măiestrie. În letopiseţul său, cronicarul Grigore Ureche pomeneşte şi despre înmormântarea ctitorului de la Probota: ”Pătru Vodă, fiindu bătrân de zile şi cădzându în boală grea, au plătitu datoria sa, ce au fostu dator lumii şi s-au săvârşit septemvrie 2, vineri, la miazănoapte, şi cu cinste l-au îngropat în mânăstire în Pobrată, ce este făcută de dânsul, cu multă jale şi plângere, ca după un părinte al său”.

Probota a trecut prin multe vremuri de restrişte. Astfel, în anul 1677, mitropolitul Dosoftei a închinat şi mânăstirea şi moşiile ei Bisericii ”Sfântul Mormânt” de la Ierusalim. Aici s-au instalat călugări greci, care nu s-au îngrijit de conservarea ansamblului mânăstiresc, fiind numai cu gândul la benchetuieli şi ghiftuială.

Nepăsarea lor faţă de lăcaşul unde se aciuaseră a dus la degradarea în timp a acestuia. La 15 septembrie 1863, prin efectul Legii Secularizării Averilor Mânăstireşti, domeniile şi bunurile Probotei au trecut în proprietatea statului, iar Biserica ”Sfântul Nicolae” a devenit biserică parohială a satului.

După zeci de ani în care a stat în uitare, Probota a revenit în atenţia publică în anul 1904, când s-au împlinit patru veacuri de la moartea lui Ştefan cel Mare. Atunci a fost adusă în biserică piatra de mormânt a Doamnei Oltea, mama marelui voievod. Totuşi, abia în anul 1993 Probota a redevenit mânăstire, de data aceasta de maici.

Restaurarea îngrijită de UNESCO i-a prins foarte bine, iar frumuseţea ei de început a revenit la lumină. Beciul medieval din curte, şi el restaurat, se poate vizita. În clisiarniţă, un mic muzeu adăposteşte piese rezultate în urma cercetărilor arheologice. Prin vechime, prin frumuseţea lui şi a peisajului înconjurător, acest monument istoric şi de artă îndeamnă la reverie, la uitarea grijilor cotidiene.