Secretele Peleşului

Celebrul şi fermecătorul castel Peleş este profund legat de domnitorul şi regele Carol I, din a cărui iniţiativă a fost construit, în afara perimetrului comunei Podul Neagului, localitate cu o suprafaţă de 24 km², în anul 1874, an în care, tot din iniţiativa suveranului, comuna primeşte denumirea de Sinaia. Un an mai târziu, în centrul localităţii sunt ridicate primele case boiereşti, iar în 1876 începe construirea căii ferate Ploieşti-Predeal, care străbate şi Sinaia. Astfel, Sinaia va deveni Oraşul Regal al României.

Carol I a fost un mare rege, conducător al oştilor române şi ruse peste Dunăre, suveran sub a cărui domnie a fost obţinută independenţa ţării noastre, Dobrogea a revenit la Patria-Mamă, reîntregită cu Cadrilaterul în 1913, viaţa politico-socială s-a stabilizat, s-a dezvoltat economia, iar cultura, artele şi învăţământul au înflorit. A avut cea mai lungă domnie din istoria românilor. Cei care vor să-i scadă meritele, tot pomenesc de faptul că nu era român, deşi, de la venirea în ţară, Carol I şi-a manifestat continuu profundul patriotism. A învăţat limba română atât de bine încât corecta uneori redactarea legilor date de Parlament!

O scurtă incursiune în trecutul nostru demonstrează că mulţi domnitori se căsătoreau cu fiice de regi, domnitori sau nobili străini, cum de altfel se întâmpla cu aproape toţi suveranii europeni. Alexandru cel Bun, voievodul Moldovei, a fost căsătorit cu Margit, fiică de nobil maghiar, apoi cu Ringala, vară primară a lui Vladislav Jagello, regele Poloniei; Ştefan cel Mare a fost căsătorit cu prinţesa bizantină Maria de Mangop; Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab I, domnul Ţării Româneşti, a fost căsătorit cu celebra doamnă Clara, dintr-o familie de nobili maghiari; Petru Rareş a fost căsătorit cu Elena-Ecaterina Brancovici, din familia domnitoare a Serbiei, iar Neagoe Basarab, cu verişoara Elenei-Ecaterina, Despina Miliţa, tot sârboaică. Exemplele ar putea continua.

Recent, însăşi familia regală a Marii Britanii şi-a descoperit înrudirea cu Vlad Ţepeş al nostru, înrudire de care e foarte mândră. Aşa că nu e corect să-l socotim pe Carol I străin, căci, de când a pus piciorul pe pământul nostru a declarat: ”De-acum sunt român.” Important este ce naţionalitate îşi asumă un om, principiu valabil şi astăzi, inclusiv la recensământuri.

Întorcându-ne la castelul Peleş, mai e de spus că, după ce a fost întrebat de ce l-a construit atât de aproape de graniţă, Carol I a răspuns: ”Graniţele nu sunt definitive”, ceea ce demonstrează cât se poate de limpede că visa la reunirea Ardealului cu România, chiar dacă a fost nevoit, la insistenţele unor oameni politici din ţară să încheie o alianţă cu Habsburgii.

Castelul a fost construit între anii 1874 şi 1914, în două mari etape mai importante. Situat la poalele Munţilor Bucegi, în valea superioară a Prahovei, pe malul stâng al pârârului Peleş a avut, la început proporţiile unei vile mai somptuoase, dezvoltându-se apoi până la amploarea monumentului de astăzi. Construcţia, începută după planurile arhitectului vienez, de şcoală germană, Wilhelm Doderer, şi continuată, cu schimbări importante, de un asistent al acestuia, Johannes Schulz din Lemberg, oraşul Lviv de astăzi, este terminată în forma dintâi în toamna anului 1883. Modificările profunde şi adăugirile considerabile din a doua perioadă importantă a lucrărilor, între anii 1896 şi 1914, sub conducerea arhitectului ceh Karel Liman, tind să confere castelului o înfăţişare superbă, un caracter monumental.

Arhitectura exterioară şi decorarea interioarelor Peleşului se înscriu predominant în stilul neo-renaşterii germane, dar se întâlnesc şi încăperi amenajate în diferite alte neo-stiluri. Deşi a fost preferată sinteza unor stiluri de mare circulaţie europeană, castelul e înnobilat şi de cultura autohtonă, de exemplu o cameră a reginei Elisabeta, cu cele patru anotimpuri, pictate după credinţele din mitofolclorul românesc. Castelul Peleş era reşedinţa preferată a reginei, unde îşi ţinea şi biblioteca.

Elisabeta avea ea însăşi înclinaţii artistice, semnând ca poetă cu pseudonimul Carmen Sylva. Nu numai că-i admira sincer pe artiştii şi oamenii de cultură români, dar pe unii i-a sprijinit şi financiar, de exemplu pe George Enescu, Nicolae Grigorescu, Vasile Alecsandri. Cel mai mult l-a ajutat, încă de adolescent, în drumul devenirii sale, pe marele compozitor şi interpret, George Enescu. În plus, alături de Castelul Peleş a fost construită o sală de concerte special concepută pentru muzician, căruia regina i-a dăruit şi o vioară lucrată de celebrul lutier italian Amati. Multă vreme, Enescu era nelipsit de la Peleş. El a şi pus pe muzică unele dintre poemele reginei Elisabeta, dând la iveală astfel mai multe lieduri ale lui în limba germană.

Pe lângă frumuseţea deosebită a peisajului, ţinutul care înconjoară Peleşul este plin de legende, legate de monumente ca Sfinxul Românesc şi Babele, de Peştera Ialomiţei, Valea Cerbului etc. Castelul însuşi a intrat în legende, zvonindu-se ca pe la miezul nopţii se aud paşi pe holuri, voci în camere, muzică de bal ş.a.m.d.

Carol I şi-a construit acest fermecător şi impunător castel cu propriii săi bani. Am ţinut să subliniez acest fapt, pentru că, de câţiva ani încoace, umblă vorba prin târg că, la săparea fundaţiilor, pe locul castelului s-ar fi găsit aproape două sute de plăcuţe de aur, inscripţionate de daci, pe care regele le-ar fi topit, şi cu acel aur ar fi plătit construirea Peleşului. Dar, chipurile, ca să-şi mai mângâie conştiinţa, înainte de topire ar fi poruncit să fie copiate în plumb, cum s-au şi păstrat până ce, ignorate de istorici, au mai rămas doar câteva! Faptul care i se impută regelui nu are nici o logică, nu există niciun document care să ateste aşa ceva. Pe banii săi şi din renta primită regulat de la tatăl său, Carol I a modernizat artileria română, a ctitorit actuala Bibliotecă Universitară din Bucureşti şi alte edificii culturale, a lăsat prin testament sume mari de bani pentru multe lăcaşuri sociale şi de cultură ş.a. În urma cercetărilor, s-a dovedit că tăbliţele de la Sinaia au fost turnate în plumb în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, probabil după originale din materiale de mai mică valoare, ca să nu fie în pericol.

Ceva-ceva ştia totuşi Carol I, când a hotărât să ridice un castel în inima viitoarei Românii Mari. Se pare că era iniţiat în tainele Solomonarilor, poate chiar a intrat în Ordinul lor, după venirea în România. Aceştia militau pentru păstrarea şi afirmarea în lume a tradiţiilor româneşti şi, mai ales, pentru înfăptuirea unuia dintre cele mai frumoase visuri, reîntregirea Daciei. Sediul lor principal era secret, tot ce se ştie despre el e că se afla în munţii Bucegi, nu departe de divinul KOG-A-ION ”Capul Magnificului” , adorat de daci, astăzi numit ”Sfinxul Românesc”, foarte aproape de Castelul Peleş. Poate că, tot în taină, Carol I a lucrat pentru reîntregirea şi gloria României cu mult mai mult decât se ştie deocamdată.