Gloria străbună, în cetatea Sucevei

Tărâm al dacilor liberi, partea de Nord-Est a ţării noastre păstrează încă în atmosfera ei esenţa netulburată a duhului românesc, într-un peisaj romantic, ce atrage an de an puzderie de musafiri, români şi străini, vara şi iarna deopotrivă. Aici încă se mai păstrează tradiţiile noastre autentice, iar multe dintre personalităţile născute şi trăite pe aceste meleaguri fac parte din constelaţia culturală naţională. La rândul lor, multe ctitorii voievodale sau boiereşti sunt înscrise pe lista patrimoniului mondial al UNESCO.

Reşedinţa acestui ţinut legendar, Suceava, fostă Cetate de Scaun a Moldovei, rămâne un simbol al gloriei străbune, ţinându-i piept cândva însuşi lui Mahomed, cuceritorul Constantinopolului, care, neizbutind s-o înfrângă, a trebuit sa să întoarcă umilit acasă.

Prezenţa omului în acest colţ de Rai este atestată încă din Paleolitic, atingând în Neolitic o culme a civilizaţiei, într-una dintre cele mai strălucite culturi ale lumii de atunci, Cucuteni.

În Antichitate, pe aici hălăduia neamul dac al Costobocilor, adversari de temut ai Imperiului Roman. Chiar denumirea de Suceava provine din limba dacilor, anume din SUCIDAVA, trecând prin forma SUCID’VA. O cetate omonimă se afla la mare depărtare, tocmai pe malul stâng al Dunării, ceea ce poate fi o dovadă a unităţii de limbă a strămoşilor noştri. SUCI se traduce prin „a tăia; a înţepa” (cf. sica – sabia dacică; rom. şagă), iar DAVA prin „cetate; loc; obiect; lucru”. SUCI-DAVA poate însemna şi „Lucru Tăios (Tăiat); Obiect care înţeapă”, referindu-se şi la arme, de unde româna a moştenit, printre altele, săgeată şi jgheab.

Aşadar, prin însăşi denumirea ei, această cetate era menită de a juca un rol războinic de seamă de-a lungul vremii, ceea ce, după cum se ştie, s-a şi întâmplat. Semne ale gloriei străbune, pe fostele câmpuri de luptă, mai sunt destule. Astfel, la marginea de Răsărit a actualului municipiu Suceava se află ruinele impunătoare ale Cetăţii de Scaun a Sucevei, cunoscută şi sub denumirea de Cetatea Sucevei, ce-l impresiona mereu şi pe Mihai Eminescu, care o pomenea deseori în poezii, în proză şi în articole. Iată fragmente din poemul său, „Dragoş-Vodă cel Bătrân”:

„Dragoş-Vodă cel Bătrân

Pe Moldova e stăpân,

Şi domnind cu toată slava,

Şade-n scaun la Suceava,

La Suceava lăudată,

Cu ziduri înconjurată. (...)

Iar din negri trunchi de stâncă,

Peste valea cea adâncă,

Pe deasupra de cetate,

De biserici şi palate,

Stă domneasca cetăţuie,

Ce cu crestele-i se suie,

Repezite înspre nori,

Peste codri sunători

Cu-a ei ziduri, cu-a ei bolţi

Şi cu turnuri pe la colţi,

Ziduri grele şi cu creste

Cum au fost şi nu mai este. (...)

Fortăreaţa este situată pe un pinten terminal al unui platou aflat la o înălţime de 70 m faţă de Lunca Sucevei. De aici se poate vedea întreaga vale a râului Suceava, care străbate şi oraşul. E mai limpede denumirea de Cetatea de Scaun a Moldovei, întrucât aici au existat două fortăreţe: Cetatea de Scaun şi Cetatea de Apus sau Cetatea Şcheia, amândouă fiind ridicate de Petru I Muşat, voievod al Moldovei (1375 – 1391).

Cum am văzut mai sus, Suceava se numără printre cele mai vechi şi mai importante aşezări ale ţării, fiind, vreme de două veacuri, şi reşedinţa principală a Moldovei. Cercetările arheologice mai atestă şi că, în răstimpul migraţiilor şi în veacurile următoare, daco-românii au continuat să vieţuiască pe aceste meleaguri, iar în anul 1398 Suceava este menţionată drept Capitală a Moldovei, după ce această cinste o avuseseră târgurile Baia şi Siret.

Devenind Cetate de Scaun, în vremea domniei lui Petru I Muşat, Suceava a îndeplinit această funcţie şi pe timpul lui Aron Vodă (1592 – 1595), Ştefan Răzvan (1595) şi a Movileştilor. Însă odată cu venirea la domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, reşedinţa domnească a fost mutată la Iaşi, unde a şi rămas Capitala Moldovei până la Unirea Principatelor Române, de la 24 Ianuarie 1859.

Cât priveşte Suceava, între cetatea veche şi cea nouă, ultima văzându-se şi astăzi, s-a dezvoltat, încă de la începutul veacului al XIV-lea, nucleul actualului oraş. Şcheia, una dintre cele mai vechi cetăţi moldoveneneşti, a fost dărâmată pe vremea voievodului Alexandru cel Bun. Vreme de două veacuri şi mai bine, Suceava a avut un rol extrem de important în viaţa politică, militară, culturală şi religioasă a Moldovei. De aici, voievodul Alexandru cel Bun a condus ţara timp de 32 de ani, mărind cetatea şi întărindu-i zidurile. La leatul 1401, s-a stabilit aici şi Mitropolia Moldovei. În 1408, acelaşi Alexandru cel Bun acorda privilegii neguţătorilor din Liov, pe atunci în Polonia, iar oraşul Suceava era menţionat că unul dintre locurile de depozitare a postavului, precum şi a unor mărfuri de export ale Moldovei.

Culmea avea să fie atinsă în vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. În vara anului 1476, neastâmpăratul şi ambiţiosul sultan Mahomed al II-lea a asediat cetatea, dar vitejia moldovenilor a fost de neînfrânt şi i-a forţat pe otomani să se retragă în mod ruşinos. Apoi, la leatul 1497, tunurile leşilor au bătut în ziduri 21 de zile şi nopţi în şir, dar cetatea a rămas neclintită. De altfel, nu a fost cucerită niciodată prin forţa armelor!

La 21 mai 1600, an de cea mai vrednică pomenire al istoriei noastre medievale, oştirea lui Mihai Viteazul a intrat, fără luptă, în cetate, iar la 26 mai, acelaşi an, noul pârcălab al Sucevei, Ioan Capturi, jura credinţă nestrămutată marelui voievod ce se intitula „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, atribuindu-şi, după cum menţionează cronicarul Miron Costin, chiar titlul de crai, adică rege, pe care nu-l mai avusese până atunci niciun conducător de stat românesc! După această minunată faptă, peste mândra cetate au venit vremuri de restrişte, ea intrând încet-încet în anonimat.

În anul 1775, Austria a răpit o parte din pământul Moldovei, pe care se afla şi Suceava. Timp de un veac şi jumătate, acest teritoriu a făcut parte din Imperiul Habsburgic, primind denumirea de Bucovina, care înseamnă Făget, cum îi mai spuneau românii Nordului Moldovei. După Cernăuţi, Suceava era al doilea oraş important al acestei provincii. La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, foarte mulţi români din Bucovina au fugit în Regatul României şi s-au înrolat în armata noastră.

Spre sfârşitul veacului al XVII-lea, cetatea Sucevei era în ruine. Mult mai târziu, între anii 1961 şi 1970, s-au întreprins ample lucrări de protejare, consolidare şi restaurare parţială a cetăţii. Astfel, a fost conservat paraclisul refăcut de Ştefan cel Mare şi Sfânt, s-au înălţat cu câţiva metri unele ziduri ale fortului muşatin, precum şi zidurile de incintă.

Ceea ce a mai rămas din slăvita cetate arată că era alcătuită din mai multe componente. Între ea şi restul platoului se află un şanţ de apărare. O construcţie de acelaşi fel a existat şi pe latura de Nord, dar în timp s-a prăbuşit. Pe latura de Vest şi pe cea de Sud-Vest a fost săpat un şanţ de apărare artificial. În cetate se putea intra printr-un pod de acces cu o parte fixă şi o altă mişcătoare, sprijinit în doi stâlpi înalţi de piatră. Partea mobilă se putea ridica, la vreo primejdie, iar dacă totuşi se trecea de ea, exista o capcană unde puteau cădea musafirii nepoftiţi.

Pentru a pătrunde în clădirea fortului, din curtea interioară a cetăţii se trecea printr-un sistem de trei porţi apărate de oşteni ce stăteau la pândă în camere de gardă, amenajate special. Fortul muşatin are un plan dreptunghiular, cu ziduri groase de aproximativ 1,50 m, întărite din loc în loc cu turnuri de apărare de formă pătrată. În mijlocul fortului se afla o curte interioară cu osebite întrebuinţări. Alte încăperi din cetate erau destinate ostaşilor, cetatea având rol de apărare, nefiind locuită de voievod; acesta, familia lui şi sfetnicii apropiaţi nu stăteau aici decât în ceasuri de primejdie, altmineri fiind întrebuinţată Curtea Domnească din oraş.

Suceava se mândreşte şi cu alte monumente istorice, din vremuri mai vechi sau mai noi. De pildă, Mânăstirea „Sfântul Ioan cel Nou”, cu Biserica „Sfântul Gheorghe”, datând din anii 1514 – 1522, îi are drept ctitori pe voievozii Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă. Biserica „Sfântul Gheorghe” a fost construită după planul Mânăstirii Neamţului, însă cu dimensiuni mai ample. A fost catedrală mitropolitană până la mutarea capitalei Moldovei la Iaşi. La leatul 1759, mitropolitul Teofan a adăugat exonartexul, iar în 1828 – 1829, mitropolitul Veniamin Costache a construit un pridvor mic în faţa intrării de Miazănoapte. Clopotniţa a fost ridicată pe la anul 1589, în vremea domniei lui Petru Şchiopul. Apoi, în anul 1866, acest lăcaş de cult s-a constituit ca mânăstire, fiind în dependenţă de Mânăstirea Dragomirna până în 1905. În prezent, este sediul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.

La Suceava, orice vizitator îşi poate îmbogăţi cunoştinţele culturale. Aici se mai găsesc şi alte admirabile monumente istorice, printre care: Biserica „Sfântul Gheorghe” – Mirăuţi, construită de Petru I Muşat, fostă şi ea catedrală mitropolitană şi loc de încoronare a voievozilor Moldovei; Biserica „Sfântul Dumitru”, ctitorită de Petru Rareş; Biserica „Sfântul Nicolae”, ridicată de Iliaş, fiul lui Petru Rareş; Mânăstirea Zamca, armenească, ridicată pe la începutul veacului al XVII-lea; Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită în forma actuală la leatul 1639 de călugăriţa Nastasia şi fiica ei, Anghelina.

La asemenea zestre istorică şi de artă, popasurile drumeţilor se transformă în adevărate lecţii de cultură şi civilizaţie românească.