Cozia, în oglinda Oltului

Motto:

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,

Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate

Zidul vechi al mânăstirii în cadenţă îl izbesc.

(Grigore Alexandrescu – ”Umbra lui Mircea. La Cozia”)

Veac după veac, generaţiile spumegate ale mândrelor valuri au izbit în temelia aşezământului de la Cozia, măreaţa ctitorie a viteazului voievod Mircea cel Bătrân, căruia i s-a mai zis şi Mircea cel Mare (1386 – 1418). A fost mare nu doar pentru că a domnit ani mulţi, că le-a ţinut cu vitejie piept vrăjmaşilor, ci şi pentru că, în vremea lui, Ţara Românească a atins întinderea maximă.

Cel mai lung titlu, frumos ca un poem, al acestui măreţ voievod apare din anul 1406 până la sfârşitul domniei sale, sub forma: ”Eu (...) autocrat, Io Mircea, mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti, şi Amlaşului şi Fagarasului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”.

Înmormântat la Cozia, în pronaos, Mircea a rămas definitiv legat de ctitoria lui cea mai importantă. Tot în pronaosul bisericii mânăstirii, chiar lângă mormântul marelui voievod, se află şi cel al maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazul. Ea a plecat la cele veşnice în anul 1605, chiar de la Cozia, unde îmbrăcase haina monahală. Nepoţii ei, Nicolae şi Florica, i-au aşezat deasupra mormântului, în anul 1606, o frumoasă lespede funerară, care se păstrează intactă, cu inscripţia: ”Preastavi roaba Bojia (în slava veche: ”A răposat roaba lui Dumnezeu”) călugăriţa Teofana, mama răposatului Mihai Voevod şi fie-sa, doamna Florica, şi fiul său, Nicolae Vodă, au nevoit şi au scris vă dni (în slava veche: ”în zilele”) (lui) Radu Voievod 7414 (1605 – 1606)”.

Mânăstirea Cozia este una dintre cele mai autentice podoabe ale arhitecturii autohtone. În ceea ce priveşte comorile de artă din cuprinsul lui, aşezământul monahal a pus la dispoziţia cercetătorilor un bogat, interesant şi variat material arhitectonic, de sculptură în piatră, în lemn şi pictură murală. Poeţilor şi prozatorilor le-a oferit teme pentru lucrările lor. Totodată, de-a lungul zbuciumatei noastre istorii, mânăstirea a fost şi un important punct strategic. De aceea, fiind unul dintre cele mai vechi şi mai complexe monumente istorice şi de artă, având şi avantajul unei situări pitoreşti, aşezământul Coziei este mult cercetat de turiştii români şi străini.

Mânăstirea străjuieşte de mai bine de 600 de ani Valea Oltului, şi se află pe drumul naţional Râmnicu Vâlcea – Sibiu, la 22 km de Râmnicu Vâlcea şi la 75 km de Sibiu, pe dreapta Oltului, între munţii acoperiţi de brazi, fagi, stejari şi tei. Salba de staţiuni balneo-climaterice de la Cozia, Păuşa, Căciulata şi Călimăneşti, din apropiere, îmbie şi ea la visare, odihnă şi tratament.

Până nu demult, valurile Oltului chiar izbeau în zidul mânăstirii, cum aşa de sugestiv scria poetul Grigore Alexandrescu în poemul ”Umbra lui Mircea. La Cozia”. Barajul din aval a făcut ca râul să se potolească în dreptul Coziei, rămânând pentru fala monumentului doar că o minunată oglindă.

O primă, interesantă şi grăitoare descriere a acestui lăcaş de cult o datorăm, încă de la leatul 1520, lui Gavril Protul, care, în ”Viaţa Sfântului Nifon”, spune: ”Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi mulţi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini,şi acolo cură apă pucioasă... am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”.

Merită pomenită şi descrierea aşezării de la Căciulata la mânăstirea Cozia, de către Paul de Alep, la 29 iunie 1657, cu prilejul vizitei făcute aici: ”XII. Descrierea Mânăstirii Cozia cea frumoasă şi a drumului ei abrupt. Eram înspăimântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea sa de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Aici am ieşit într-o câmpie mare, împărţită în ogoare cu semănături şi cu grădini şi vii pe care a trebuit să le străbatem până ce ne-am apropiat de mânăstire; aceasta, Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea acelui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurie dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nicio parte a acestui loc nu este vreo altlă intrare, căci acest loc binecuvântat se află (ca) într-o covată la marginea Ţării (Româneşti) şi la marginea Ţării Ungureşti, atât la Miazănoapte cât (şi) la Apus, cale de două zile de călătorie. Drumul către aceasta din urmă este prin spatele munţilor de Miazăzi; este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut (cu carul) cu boi. În limba lor, înţelesul numelui acestei mânăstiri, Cozia, este ”fortăreaţă de pământ”, din pricina nenumăraţilor munţi din această ţară. În această mânăstire nu pătrunde nicio femeie şi nici chiar partea femeiască a vreunui animal; de altfel, este regula stabilită de răposatul Mircea Voievod, care a clădit-o împreună cu bisericile sale, închinând-o Sfintei Troiţe. Se spune că i-au dat numele de Troiţă numai din pricina celor trei munţi care o înconjoară, dinspre Sud-Vest, Nord şi Nord-Est...”

Pe lângă arhitectura ei deosebită, Mânăstirea Cozia păstrează şi frumuseţi zugrăvite. De altfel, aici, pe lângă o şcoală de traducători şi copişti, a existat şi o şcoală de pictură. La Cozia a fost adus, încă de mic, zugravul Gheorghe. În calitate de frate şi de monah cozian, aici a învăţat să picteze şi de la el ne-au rămas multe biserici zugrăvite şi diferite icoane pe lemn, dintre care unele se mai păstrează la mânăstire.

Este atestată, la Cozia, şi o şcoală de sculptură. De la această şcoală s-au mai păstrat unele fragmente dintr-o catapeteasmă sculptată în lemn de tei prin jurul anului 1794.

Cum am scris mai sus, în afara valorii ei artistice, Mânăstirea Cozia are o importanţă covârşitoare pentru istoria noastră, şi de aceea, încă de la începuturile literaturii române moderne, scriitorii s-au referit la ea şi, mai cu seamă, la ilustrul ei ctitor. L-am citat deja pe poetul Grigore Alexandrescu. La rândul său, George Coşbuc s-a inspirat şi el de atmosfera Coziei, lăsându-ne ca moştenire literară poezia ”Cântec demonic”.

Despre Mircea a scris de mai multe ori Dimitrie Bolintineanu, dar şi despre maica Teofana, pe numele ei mirean Teodora, maica îndurerată a lui Mihai Viteazul; poezia respectivă se intitulează chiar ”Mama lui Mihai Viteazul”. Poetul naţional, Mihai Eminescu, evocă şi el, în celebra ”Scrisoarea III”, imaginea plină de măreţie şi dârzenie a lui Mircea cel Bătrân. Ne-aducem cu toţii aminte, măcar din şcoală, de aceste celebre versuri:

Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; (...)

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română – (...)

Mai puţin cunoscută astăzi, dar cu o legătură mai clară între maica Teofana şi Mânăstirea Cozia, este poezia ”Muma lui Mihai” de Dimitrie Bolintineanu:

Lângă Olt, la monastire,

Vine un ostaş din plai

Şi întreabă cu grăbire:

-”Unde-i muma lui Mihai?”

Teodora se închină;

Roagă pentru fiul său. (...)

Tot despre Mircea sau/şi despre mânăstire au mai scris Alexandru Vlahuţă, D. Ciurezu, Al. Jebeleanu, Ioan Alexandru şi mulţi alţii. Pe lângă documentarea la faţa locului, am mai preluat informaţii şi din lucrarea ”Mânăstirea Cozia” de Arhimandrit Gamaliil Vaida, apărută în anul 1986. O drumeţie la acest monument deosebit este o lecţie de iniţiere în istoria românilor.