Monumentele de la Comana

Situată cam la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Giurgiu, comuna Comana este înzestrată cu mai multe obiective istorice, culturale şi naturale, care ar trebui să atragă o puzderie de turişti. Din cine ştie ce motive, lucrurile nu stau chiar aşa.

Cu toate că se află în plină câmpie, un codru des, încă nedefrişat de ”întreprinzători”, acoperă 500 de hectare. Oficial, acest codru poartă titlul de ”Rezervaţia Comana”, şi este format din trei păduri: Călugăreni – Fântânele, Oloaga – Grădinari şi Padina Tătarului, unde predomină teiul, alături de care cresc arţarul, jugastrul, stejarul şi frasinul. Speciile protejate din această rezervaţie sunt lăcrămioarele, ghimpele şi bujorul de pădure, pe care, în pofida poliţiştilor şi pădurarilor, ”florărese” oacheşe le smulg fără milă şi le vând în pieţele bucureştene, fără să le pese de natură, de lege, de flora preţioasă a României.

Acestei rezervaţii i s-a adăugat, din anul 2004, şi Balta Comana, ca rezervaţie naturală şi zonă de protecţie avifaunistică. De-a lungul timpului, apreciind locul, în comună s-au stabilit ori şi-au ridicat case de vacanţă mai mulţi oameni de cultură, printre care şi poetul Gellu Naum, a cărei casă memorială poate fi vizitată. La doar câţiva kilometri, se află şi celebra localitate Călugăreni, unde Mihai Viteazul i-a zdrobit cândva pe turci.

Comuna Comana adăposteşte şi unul dintre cele mai importante monumente din zona Bucureştiului, mânăstirea ctitorită de voievodul Vlad Ţepeş, la leatul 1461, şi reclădită ca ansamblu fortificat de voievodul Radu Şerban, în veacul al XVI-lea. Locul pe care Vlad Ţepeş a înălţat mânăstirea-cetate era odinioară un ostrov în mijlocul mlaştinilor, iar accesul se făcea pe o poartă aflată la Miazănoapte de incintă, după ce traversa un pod de lemn, lesne de incendiat la vreme de primejdie.

Râul Câlniştea, care curge în partea de Răsărit a satului Comana, întâlneşte în cale balta omonimă, pe care o străbate şi din care se desprinde în faţa mânăstirii. Pe la anul 1588, mânăstirea a fost reclădită de marele boier Radu Şerban, întrebuinţând ruinele rămase de la vechiul ansamblu monahal, în special zidul de incintă. În biserica al cărei hram e ”Sfântul Nicolae”, boierul s-a dorit zugrăvit pe zidul de la intrarea în pronaos, împreună cu soţia sa, Elina.

În anul 1609, după ce a devenit voievod, Radu Şerban a zugrăvit biserica Mânăstirii Comana, punând să se intervină în tabloul votiv care-l reprezenta, prin adăugarea însemnelor domneşti. Radu Şerban a murit în 1620 la Viena, unde se refugiase la pierderea domniei, şi a fost înmormântat în biserica ”Sfântul Ştefan” din capitala Imperiului Habsburgic. Soţul fiicei sale, Anca, Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, a trecut la cele veşnice, în anul 1627, şi a fost înmormântat în biserica sârbească din Raab, azi Gyor, în Ungaria. În 1640, Anca şi sora sa, Elina, au adus rămăşiţele domneşti în ţară şi le-au îngropat la Comana, iar lespedea gropii comune de la Comana a fost pusă ulterior anului 1640.

La leatul 1699, domnitorul Şerban Cantacuzino, strănepot al lui Radu Şerban, a început restaurarea Mânăstirii Comana. La această restaurare, el a adăugat chilii noi la cele existente, a reparat şi a înălţat zidul şi a împodobit construcţia cu elegantul foişor de pe latura de Miazănoapte. Înălţându-se din frumoasa balustradă, zece coloane îl împodobesc pe cele trei laturi. Coloana de piatră tare, dintr-o singură bucată, împodobeşte, la capitel şi bază, cu ornamente vegetale. Două dintre cele două coloane, aflate la extremităţi, sunt încastrate în zidul clădirii şi au capitelul împodobit cu vulturul bicefal, însemnul familiei Cantacuzino. Susţinând arcuri de cărămidă în semicerc, cele zece coloane dau o notă de o frumuseţe aparte întregului edificiu.

Din păcate, în anul 1728, Mânăstirea Comana, ca multe alte mânăstiri româneşti, a fost închinată la ”Sfântul Mormânt”, din Ierusalim, de către domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, sub pretextul că nu mai există moştenitori direcţi ai ctitorului care s-o îngrijească, în realitate ţintind să slăbească puterea boierilor autohtoni. Prin această închinare, Mânăstirea Comana a început să-şi piardă din averi şi moşii. Degradarea, semnalată de mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei, se accentuează de-a lungul domniilor fanariote şi este subliniată de seria de înscrisuri de danie, ulterioare închinării, acte întocmite în răstimpul 1728 – 1814 şi semnate de domnitorii fanarioţi Nicolae Mavrocordat, Ioan Mavrocordat, Grigore al III-lea Ghica, Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, Ioan Gheorghe Caragea.

În anul 1932, în urma indicaţiilor date de cunoscutul istoric Nicolae Iorga în 1919, în incinta Mânăstirii Comana a fost construit Mausoleul Eroilor Căzuţi în Primul Război Mondial. Actualmente, din construcţiile iniţiale se mai păstrează, restaurată, doar latura de Nord şi Vest a chiliilor, iar în stare de ruină mai dăinuie zidul de pe latura de Răsărit şi un fragment lipit de turn.

Gellu Naum, care şi-a ridicat casă în Comana, unde a şi trăit şi a creat ani buni, s-a născut la 1 august 1915, în Bucureşti. A fost poet, prozator şi dramaturg, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist şi unul dintre ultimii mari reprezentanţi ai acestuia pe plan european.

În anii ’50 şi ’60 ai secolului trecut, Gellu Naum a publicat mai multe cărţi de literatură pentru copii, între care şi mult apreciata, la acea vreme, ”Carte cu Apolodor”, dar şi de literatură proletcultistă. Cu toate acestea, el a continuat să scrie pe ascuns poeme suprarealiste. A fost laureat al mai multor premii literare importante, româneşti şi străine. Poate că mai sunt destui cititori care să-şi amintească versurile sprintene cu care începea celebra ”Carte cu Apolodor”:

La circ, în Târgul Moşilor,

Pe gheaţa unui răcitor,

Trăia voios şi zâmbitor

Un pinguin din Labrador.

-Cum se numea? –Apolodor.

-Şi ce făcea? – Cânta la cor.

Deci, nu era nici scamator,

Nici acrobat, nici dansator,

Făcea şi el ce-i mai uşor:

Cânta la cor. (Era tenor).

Grăsuţ, curat, atrăgător,

În fracul lui strălucitor,

Aşa era Apolodor…

Nu mai contează că pinguinii nu au baştina în emisfera nordică, unde se află şi Labrador, ci trăiesc exclusiv în emisfera sudică. Autorul n-o fi găsit altă rimă. Sau, poate, a vrut să se răzbune pe editurile proletcultiste ale vremii, care nu-i mai primeau versuri suprarealiste…

Dar nu poetul este cel care ar putea să ducă departe faima Comanei, ci un personaj cu mult mai cunoscut în lume, celebrul Vlad Ţepeş, supranumit Dracula, care nu doar că este primul ctitor al mânăstirii de acolo, ci a intrat şi în legendele localnicilor, ce-i păstrează cu sfinţenie amintirea.

Chiar în zilele acestea, o echipă de filmat de la ”National Geographic” a venit în România ca să realizeze un nou documentar cu teribilul voievod. Ca de obicei, primul obiectiv vizat este castelul Bran, care însă, vai, se pare că nu are absolut nicio legătură cu Ţepeş! Nu se găseşte niciun istoric sau ghid român care să-i trimită pe turiştii străini şi la Comana, popas autentic al domnului Ţării Româneşti?

Codrul din împrejurimi este cât se poate de potrivit ca decor al unui film de epocă. De altfel, într-o legendă de la Comana se spune că florile purpurii ale bujorului de pădure, ce împodobesc poienile acelui codru, s-au împământenit acolo din sângele celor pedepsiţi de justiţiarul voievod Vlad Ţepeş, români şi străini.