Culele din Ţara Românească

În româneşte, termenul culă are următoarele tâlcuri:”1. În arhitectura medievală: turn de apărare; 2. Locuinţă boierească fortificată, cu mai multe caturi, răspândită în veacul al XVIII-lea în Oltenia şi Muntenia; Beci boltit”. Forme şi sensuri asemănătoare, pentru acest termen, se întâlnesc în toate limbile balcanice, inclusiv în turcă, unde kule înseamnă ”turn”, iar kale ”cetate”. Din turcă vine şi denumirea celebrei noastre insule, astăzi sub apele Dunării, Ada-Kaleh ”Ostrovul-Cetate”. Cuvinte româneşti înrudite cu culă sunt: chilie, Chilia şi schelă.

Deoarece culele nu sunt întâlnite în alte ţinuturi din România decât în Oltenia şi în Muntenia, cercetătorii consideră că modelul lor s-ar fi aflat în Peninsula Balcanică. Unii specialişti împing originea culelor până în Afganistan şi Iran. Totuşi, cule se găsesc şi în câmpiile unor ţări vest-europene, cum ar fi Italia, Franţa şi Spania.

Istoricii şi geografii noştri nu par a se fi hotărât încă dacă România face sau nu face parte din Peninsula Balcanică. Unii spun că, din punct de vedere geografic, doar Dobrogea ar aparţine acestei peninsule zbuciumate. Din nu se ştie ce pricini, unii ardeleni şi moldoveni îi privesc de sus pe olteni şi pe munteni, îndeosebi pe bucureşteni, care ar fi neamurile cele mai apropiate ale lui Mitică, cel făcut celebru de I. L. Caragiale. Însă aşa se întâmplă şi la case mai mari; de exemplu, mulţi francezi din afara Parisului bârfesc ”Oraşul-Lumină”, atribuindu-i toate relele de pe lume. În unele situaţii politice, o astfel de atitudine este primejdioasă, putând duce la iredentism. Însă bucureştenii, ”şmecheri” cum li s-a dus vestea, nu se recunosc ca Mitici, ci ca mitici, cu accentul pe prima silabă!

Vrând-nevrând, prin strămoşii noştri geto-daci, noi, românii, suntem toţi legaţi pe veci de Peninsula Balcanică, denumită în Antichitate Haemus, unde, în afara micului teritoriu continental al grecilor, stăpâneau tracii. Să nu uităm că fraţii noştri aromâni, meglenoromâni şi istroromâni hălăduiesc şi ei în toată această fabuloasă peninsulă.

Folclorul literar şi muzical, portul nostru popular, ceramica şi altele se regăsesc şi în alte ţinuturi de la Miazăzi de Dunăre; unele doine din Bucovina şi din Maramureş seamănă izbitor cu unele cântece balcanice. Occidentalii n-au decât să se strâmbe, când vorbesc despre Balcani. Un vest-european a spus odată că, de cum intri în această peninsulă, de la Apus la Răsărit, de la Miazănoapte la Miazăzi, peste tot, miroase a murături. Şi ce dacă?

Nu doar arhitectura noastră s-a îmbogăţit cu motive de peste Dunăre, dar şi o pitorească literatură, de la Anton Pann, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, Nicolae Filimon, până la Panait Istrati, Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu, Eugen Barbu, Fănuş Neagu etc. Nu e considerat ”Craii de Curtea Veche”, de Mateiu I. Caragiale, cel mai bun roman românesc al secolului XX?

Ilustrul poet Ion Barbu chiar milita public ”pentru o mai dreaptă cinstire a lumii lui Anton Pann”. De ce să ne lepădăm de Peninsula Balcanică, când, dacă ne-o asumăm, suntem cel mai mare popor din această parte a lumii?

La început, cula a fost o locuinţă fortificată, ridicată de boierii cei mari pentru a se apăra de raidurile detaşamentelor de pradă ale turcilor, care prin secolele XVII-XVIII, treceau Dunărea, pornind de la cazărmile din Bulgaria ale Imperiului Otoman. Pe vremea aceea, turnul, cu un rol foarte important în arhitectura Evului Mediu, avea scopul de apărare. Astfel de turnuri puteau fi şi locuinţe, dar numai provizorii.

Treptat, termenul culă, cu sensul de turn, s-a restrâns doar la locuinţele permanente. O culă avea parter înalt, masiv, luminat prin deschideri foarte înguste, şi scară interioară. Cercetătorii sunt de părere că arhitectura culelor s-ar fi ivit la noi pe la începutul secolului XVII, când, după mărirea şi căderea lui Mihai Viteazul, dominaţia turcească asupra Ţărilor Române se înăspreşte, autoritatea domnească slăbeşte, iar boierii, mai mari sau mai mici, încearcă să-şi apere averile de duşmani prin forţe proprii.

Pe atunci, culele aveau parter, de obicei folosit ca pivniţă, şi scară interioară cu acces la etaj, unde era locuinţa propriu-zisă. O asemenea culă avea două ieşinduri: cel din faţă cuprindea intrarea şi scara interioară, iar deasupra se afla un foişor sprijinit pe stâlpi de lemn şi pe un parapet de zid străpuns de metereze; în cel din spate se afla corpul de gardă, iar deasupra lui se înălţa sacnasiul, specific conacelor boiereşti din secolul XVIII. Turnul avea, de regulă, baza pătrată şi se înălţa pe unul sau pe două caturi cu pereţi groşi. Al doilea cat, când exista, avea o loggie spaţioasă, deschisă în afară prin arcade cu forma toartei de coş.

Spre sfârşitul secolului XIX, când România se afla în plină modernizare, iar culele nu mai aveau rol de apărare, s-au adus schimbări şi aspectului lor iniţial, prin lărgirea ferestrelor etc., rămânând cu destinaţia de conace boiereşti. Specific culelor este planul înclinat, ori aproape pătrat, decorul exterior fiind reprezentat de panouri dreptunghiulare şi învelitoare de şiţă. Precum cetăţile medievale, vechile cule aveau ieşiri secrete, prin tunele. În unele se păstrau arme şi bani.

Culele din Oltenia aveau cerdac, pe toată faţada catului superior, cu arcade trilobate, sprijinite pe coloane cilindrice, scunde şi groase, de zid, de unde se putea supraveghea toată gospodăria. Specialiştii spun că acest cerdac a apărut şi s-a dezvoltat sub influenţa prispei ţărăneşti şi a arhitecturii brâncoveneşti din acel timp. Culele din Apusul Munteniei nu au cerdac, iar parterul este izolat. Dar specialiştii au renunţat la altă clasificare a culelor, rămânând numai la cea făcută după numărul de etaje.

Vizitatorii culelor se pot delecta privind şi obiectele muzeale, de la scoarţe şi covoare autohtone până la mobilierul de epocă, românesc şi de import, de la obiecte casnice tradiţionale până la tablouri şi icoane vechi, toate de o nespusă frumuseţe. Printre ele au hălăduit boierii de altădată.

Cele mai cunoscute cule din ţară sunt cele de la Măldăreşti, localitate aflată în apropierea oraşului Horezu, din judeţul Vâlcea, în Subcarpaţii Olteniei, la poalele Măgurii Slătioarei, pe râul Luncavăţ. Măldăreştiul are şi un muzeu de artă medievală, întemeiat în anul 1960, o biserică din secolul XVIII, ctitorie a pitarului Măldărescu, precum şi un conac din secolul XIX, transformat în sanatoriu.

Cula Greceanu a completat, în secolul XVIII, turnul de apărare din secolul XVII, devenind locuinţă fortificată. Aceasta, numită şi Cula Veche, este un monument de mare valoare arhitectonică, încadrându-se perfect în complexul zonal de monumente istorice medievale din Ţara Românească. Pe la anul 1934, pictoriţa Olga Greceanu, descendentă directă din boierii ce stăpâniseră cula, a zugrăvit aici o superbă frescă, în stil tradiţional românesc, înfăţişându-i pe toţi înaintaşii.

Legenda spune că această culă exista, într-o primă formă, încă de la începutul veacului al XVII-lea, când căpitanul Tudor Maldăr, căzând în ghearele tătarilor, a cucerit-o pe însăşi frumoasa fiică a hanului, refugiindu-se cu ea în cula de la Măldăreşti. Singura amintire de piatră a legendarei cule a căpitanului Tudor Maldăr pare a fi colţul de Sud-Vest, numit ”Turnul”.

Într-o încăpere a turnului, ce putea fi baricadată, se pătrunde prin loggie. Din această cameră se poate ajunge în ascunzişul de deasupra, printr-un chepeng şi o scară mişcătoare. Din loggie se intra şi în încăperile primului etaj: camera de primire, camera cu bolţi şi pereţi împodobiţi cu fresca pictată de Olga Greceanu. Scara de lemn duce către al doilea etaj, care cuprinde două camere şi un cerdac deschis.

Cula Greceanu, numită aşa pentru că a trecut, prin zestre, din familia Măldăreştilor în cea a Grecenilor, a fost restaurată prin anii 1966-1967. Cula Nouă sau Cula Duca a fost construită în anii 1825-1827, şi, pentru că a fost cumpărată în 1910 de I. G. Duca, poartă şi acum numele fostului prim-ministru al României, care a ridicat în apropiere şi o casă frumoasă, unde se află şi multe obiecte care i-au aparţinut.

Fiecare culă are legenda ei, care, ca fiecare legendă, pleacă de la un adevăr. Despre cula din Zătreni, judeţul Vâlcea, se zice că a fost pierdută la jocul de cărţi de un proprietar descreierat.

Prin personalitatea marelui şi tragicului ei stăpân, Cula lui Tudor Vladimirescu, din satul Cerneţi, comuna Şimian, judeţul Mehedinţi, este şi ea foarte cunoscută şi vizitată. Este o casă întărită, în plan pătrat, alcătuită din parter şi un cat. Intrarea se face prin uşa de la faţada principală. Parterul are trei încăperi, dintre care una este vastă, cu bolta cilindrică şi arce. Iluminarea şi aerisirea se fac prin cele şapte metereze. Scara din grinzi de stejar este în spirală şi are capetele interioare rotunjite. În cerdacul ce se întinde pe toată faţada se ajunge printr-o prelungire a scării. La etaj, o galerie duce spre turnul în cinci colţuri.

Tudor Vladimirescu a avut mai multe proprietăţi la Cerneţi. Ultima oară, Domnul Tudor a trecut pe la cula sa din Mehedinţi la 26 aprilie 1821. Peste doar trei luni, la 26 aprilie, comandantul pandurilor a fost asasinat de grecii eterişti şi aruncat într-o fântână din satul Goleşti, aproape de Târgovişte.

Printre cele mai importante cule din Muntenia se numără cele de la Racoviţa şi Retevoieşti, amândouă în judeţul Argeş, şi Cula lui Costea, de la Frăsinet, judeţul Teleorman. Cele mai multe sunt în Oltenia. Astfel, în afara celor de la Măldăreşti, în judeţul Vâlcea se mai află cele de la Bujoreni şi Zătreni; în judeţul Gorj: Casa Cartianu, de la Cartiu; Cula Cornoiu, de la Curtişoara; Cula Crăsnaru, de la Groşera-Aninoasa; Cula Grecescu, din Şiacu-Siliveşti; în judeţul Dolj: Cula Poenaru, din Almăj; Cula Izvoranu, de la Brabova; Cula Cernătescu, de la Cernăteşti; în judeţul Mehedinţi, în aceeaşi comună de care aparţine şi satul Cerneţi, Şimian, se mai află şi Cula Cuţui, din satul Broşteni.

Poate că ar fi timpul ca să ne cunoaştem mai bine propria ţară şi să-i apreciem frumuseţile, şi naturale şi artistice.