Plante magice: Mărgăritarul

Mărgăritarul (Convallaria majalis) este o plantă ierboasă, cu flori frumos mirositoare, mici, albe. I se mai spune şi mărgărint, mărgărit, mărgăritărel, lăcrămioară, dumbrăvioară, clopoţele sau iarba Sfântului Gheorghe. Creşte prin pădurile umbroase de la şes şi prin grădini.

Numele îi vine cu siguranţă din graiul geto-dacilor, unde întâlnim atestată localitatea MAR-KEROTA ”Prea Curata”. În cântecele vechi, mărgărintul este pomenit mai ales în legătură cu nenorocul, jalea, urâtul, despărţirea de cel drag. Iată un exemplu:

Frunzuleană mărgărint,

Bade, cât eu te-am iubit!

Dar nu vreau să te mai ştiu;

Nici la moartea mea să-mi vii,

Nici lumina să mi-o ţii,

Nici crucea să mi-o săruţi,

Nici în groapă să te uiţi!

Mărgărintul este în legătură cu magia, respectiv cu farmecele de dragoste, cum se vede din această doină:

Frunzuleană mărgărint,

De-amărât şi necăjit,

Nu văd iarba pe pământ,

Nici Luna pe cer mergând.

Răsai, Lună, mai degrabă,

Să se vadă prin livadă,

Să-mi cosesc pelin cu iarbă,

Să-i dau puicăi să-mi desfacă.

-Na-ţi, puicuţă,-un leu bătut

Şi-mi desfă ce mi-ai făcut!

-Măcar să-mi dai şapte lei,

Nu ţi-am făcut ca să piei,

Ci ţi-am făcut să mă iei.

Când mă uit la casa ta,

Mi se rupe inima.

Într-o legendă se spune că era odată un băiat foarte sărac, orfan de tată. Mama băiatului era atât de nevoiaşă, că nu avea după ce bea apă. S-a dus el în lume şi a ajuns cioban la un împărat. Acest ciobănaş avea un fluier şi cânta cu el de parcă era vrăjit. Împăratul avea o fată cum nu era alta de frumoasă.

Pe când împărăteasa era însărcinată cu ea, o femeie îi adusese în dar flori frumoase de pădure, pe care le-a primit şi le-a mirosit. De aceea, prinţesei îi erau dragi florile, mai ales cele sălbatice. Odată, plimbându-se prin pădure, a dat de ciobanul care cânta din fluierul vrăjit. L-a chemat să meargă cu ea într-o poiană, unde ar fi florile mai frumoase. El mergea înainte, ca să-i facă loc prin tufe şi spini.

Au ajuns, au cules un braţ de flori şi s-au întors. Văzând că fata mai pierde din ele, le-a luat el şi le-a dus până au ajuns la oi. Acolo i-a dat prinţesei florile, câte mai rămăseseră. Ea i-a spus că nu i le-a dat pe toate, că mai păstrase una în traistă. Însă el i-a arătat că în traistă nu mai este nicio floare. ”Dar asta ce-i?” a întrebat prinţesa, arătând spre fluierul vrăjit. ”Pe el îl căutam. De-acum îi al meu şi ţi-l iau”. Ciobănaşul i l-a dat, căci n-avea încotro.

După ce i l-a dat, din ochi au început să-i curgă lacrimi, ca un izvor. Ele îi alunecau pe faţă, cădeau în iarbă şi din ele se făceau flori frumoase, albe. Prinţesa a cules din ele un braţ şi le-a dus acasă. Ciobănaşul, de tristeţe, s-a dus în lume şi nu s-a mai întors. De atunci au rămas în lume florile cele albe, lăcrămioarele.

Într-o legendă din Muntenia se spune că aceste flori s-au făcut din lacrimile unui voinic pe nume Mărgărit, care nu avea pe nimeni pe lume, şi care a plecat de acasă numai cu arcul de vânătoare şi cu năvodul. Într-o zi a văzut pe creanga unui copac o pasăre cum nu mai văzuse de frumoasă. A luat-o la ochi şi a săgetat-o la un picior. Atunci, pasărea grăi: ”O, iubitul meu, de ce m-ai săgetat? Eu sunt ursita ta şi de mult am căutat să te găsesc, dar n-am avut noroc în lume, căci astăzi, când te întâlnesc, în loc să mă primeşti cu bucurie, mă săgeţi fără milă!”

Apoi pasărea i-a aruncat un inel şi s-a făcut nevăzută. Mărgărit a pornit în căutarea ei, pe un cal năzdrăvan, urmărit de un zmeu pe care l-a răpus, dar şi-a găsit ursita înecată într-un lac. Voinicul a fost prefăcut în floarea numită mărgăritărel, iar din lacrimile închegate pe pieptul lui s-au făcut lăcrămioarele

În medicina tradiţională, tulpinile florifere de mărgăritar se folosesc la ceaiuri, împotriva durerilor de piept; se pun şi în scăldătorile copiilor slabi, anemici, ca să se întărească. Ceaiul din flori se întrebuinţează la poală albă. Se mai prepară din ele o apă de obraz, în credinţa că acela care se spală cu ea va fi alb ca laptele.

Roua strânsă de pe florile de mărgăritar se foloseşte ca picături în ochi, împotriva conjunctivitei. Florile plămădite în oţet se miros împotriva migrenelor, iar ceaiul, preparat din planta verde sau uscată, se ia în boli de inimă. Pe lângă Târgu Ocna, părţile aeriene se folosesc în boli de nervi şi de ficat. Pe alocuri, mărgăritarul se mai întrebuinţează şi la boala de apă, dambla şi răul copiilor