Jocurile Ielelor

Unul dintre marii noştri scriitori interbelici, prozator, dramaturg, poet şi gânditor, Camil Petrescu, a fost atras, din tot folclorul românesc, numai de mitul Ielelor, pe care l-a sublimat, sugerând că aceste făpturi suprafireşti ar fi de fapt Idei. Întâia sa piesă de teatru, ”Jocul Ielelor”, publicată în anul 1918, are ca motto această definiţie: ”Jocul Ielelor este jocul Ideilor”. Apoi, primul său volum de versuri, apărut în anul 1923, începe cu o poezie intitulată chiar ”Ideea”:

”Dar eu,

Eu am văzut idei...

Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,

Cu sufletul mărit,

Căci am văzut idei”.

Cu privire la aceste echivalenţe, comentatorii operei lui Camil Petrescu, îndeosebi cei care se adresează elevilor, scriu de obicei astfel: ”Titlul piesei este o metaforă, pe care o explică însuşi autorul: Jocul ielelor este jocul ideilor. E o metaforă de specific naţional, deoarece ielele sunt zânele care execută un joc arhetipal, o horă în noaptea de Sânziene (24 iunie), sugerând deschiderea drumului către cer la solstiţiul de vară. Dacă un muritor vede ielele, îşi pierde minţile sau, mai rar, rămâne cu nostalgia absolutului. Aşadar, titlul dramei trimite la un mit autohton, devenit metaforă a iluziei absolutului, a dramei insului însetat de absolut”. Mda, aceste echivalenţe sunt sugerate şi de relatările populare despre Iele, fecioare foarte frumoase, care ar fi fiicele lui Iraclie sau ale lui Rusalim-Împărat. Desigur, şi poemul ”Miron şi Frumoasa fără Corp” al lui Mihai Eminescu se referă la căutarea Absolutului.

În privinţa Ielelor, se spune, după cartea populară ”Alixăndria”, că împăratul Alexandru Macedon, după ce a trecut de împărăţia lui Por-Împărat şi de împărăţia furnicilor, a ajuns în cea a lui Iraclie sau Rusalim, care avea la curţile lui împărăteşti, chiar la picioarele tronului său, o fântână cu apă vie. Împăratul Alexandru Macedon a luat numai o ploscă din acea apă, socotind că o să-i fie destulă pentru el. Însă nu a fost aşa cum a vrut el. Din această apă vie, din care cine bea devenea nemuritor, s-a adăpat mai întâi Ducipal, calul lui Alexandru Macedon şi care, după moartea împăratului, a plecat în ostroavele Mării şi acolo hălăduieşte şi astăzi.

Alexandru a pus plosca aceea cu apă vie într-un dulap, spunându-le celor nouă fete ale lui Rusalim-Împărat, pe care le luase cu sine ca să-i slujească lui, să nu se atingă de ea. Dar fetele, în lipsa noului lor stăpân, plecat în războaie, au cercetat plosca; şi în prima zi, tot intrebându-se ce o să li se întâmple, trei dintre ele, mai îndrăzneţe, au băut din ea şi, cum au băut, le-au şi crescut aripi şi au zburat pe fereastră. A doua zi, de frică să nu păţească ceva, când se va întoarce împăratul şi o vedea că s-a băut din acea apă iar trei fete au dispărut, încă trei fete au mai băut şi au zburat şi acelea.

În fine, au băut şi au zburat şi ultimele trei fete, iar în ploscă nu a mai rămas nicio picătură. Şi, când a fost să moară Alexandru, nu s-a mai găsit niciun strop, iar împăratul a trebuit să moară. Iar acele fete s-au prefăcut în Iele sau Şoimane şi umblă în trei părţi de lume, având fiecare lucrul ei. Trei iau vinele de la oameni, pe care îi pocesc, trei farmecă de dragoste şi de urât, iar cele mai mari le ursesc copiilor. Am scris, nu de mult, în ”The Epoch Times”, cum lucrează acele trei Ursitoare. Cele nouă Şoimane sau Iele au fiecare lucrul lor şi nu se întâlnesc decât o dată pe an. Când se întâlnesc, de bucurie că s-au revăzut, ele se prind într-o horă ameţitoare şi joacă rotindu-se ca nişte nebune, cântând astfel:

Hei, hai!

De n-ar fi în lumea asta

Leuştean şi odolean,

Avrămeasă, cârstineasă,

Usturoi de samurastră,

Toată lumea-ar fi a noastră.

Iar cel care calcă mai întâi unde au jucat Şoimanele sau bea apă din fântâna în care s-au scăldat ori doarme sub nucul peste care au trecut şi nu lasă semn, adică o mică streamătă, alcătuită din câteva fire rupte din brâu sau din haină, acela rămâne pocit. Cântecul Ielelor vine de acolo că nu se pot apropia de locurile unde se află leuştean, odolean, avrămeasă şi, mai ales usturoi. Iar omul pocit de Iele tot cu aceste ierburi de leac se vindecă, dacă este descântat de către oameni curaţi la suflet şi la trup. Ielele sunt denumite în mai multe chipuri, căci că se crede că, dacă le chemi prin alte nume decât cel obişnuit, ele nu-ţi mai fac niciun rău. De aceea, li se mai spune şi Zâne, Domniţe, Milostive, Rusalii, Dânsele, Sânziene, Drăgaice, Vântoase, Vâlve, Irodience, Frumoase, Sfinte, Minunate, Fetele, Şoimanele şi multe altele.

Ielele au atât de multe numiri, pentru că se spune că ”numai îngerii din Cer le întrec”, dar, cu frumuseţea lor, încearcă să-i piardă pe oameni. Ele nu au trup de carne, aşa cum nu are nici zâna din poemul ”Miron şi Frumoasa fără Corp”, ci sunt ”numai nişte năluci în chip de femei tinere şi vesele”. Puţini oameni le pot vedea, fără să păţească vreun rău; aceştia sunt cei buni la suflet şi făcători de bine. Ielele umblă uneori despuiate, alteori, poartă straie străvezii, zale pe piept şi clopoţei la picioare. Ele zboară prin văzduh înainte de miezul nopţii şi trec cântând din zale, din gură sau din clopoţei, pe deasupra caselor, unde au de pedepsit pe cineva.

Cântecele lor sunt aşa de frumoase încât nu se pot asemăna cu niciun cântec de pe pământ, chiar cu cel de privighetoare. În nopţile cu Lună, Ielele îşi aleg o livadă mare cu iarbă verde ori vreo poiană înrourată din vreun codru şi acolo joacă hore zvăpăiate, de le iau minţile celor care le privesc. Când vor să pedepsească pe cineva care le-a făcut rău, Ielele se apropie de acela, îl încântă cu cântecele lor, frumoase şi atât de dulci şi de legănate încât îl adorm în visuri prea minunate. Apoi dănţuiesc o horă ameţitoare în jurul lui, blestemându-l fiecare, cum îi vine la îndemână: ori să i se lege limba ori să-şi iasă din minţi ori să rămână pocit.

Fiind nişte năluci, Ielele par ca nişte fiinţe luminoase, aşa că, de departe, se văd ca nişte lumini aprinse ce zboară prin văzduh. Astfel, ele îl pot păcăli foarte lesne pe întârziatul în noapte, care-şi caută un adăpost de odihnă. Cei care au văzut jocul lor, fără să fie văzuţi de Iele, scăpând astfel nepociţi, de altfel puţini, afirmă că-i minunat: mai întâi, ele se înşiră în rând şi, după aceea, se învârtesc în fel de fel de forme, învârtituri şi jocuri, de-ţi încântă ochii şi nu ştii pe care să o admiri mai mult. Iar când trebuie să se despartă, ele se învârtesc roată şi aşa de repede încât pare că se vede ca un cerc luminos, de foc, aşa cum ar fi dacă ar lua cineva o făclie aprinsă şi s-ar învârti iute-iute, încât cel care se află în mijlocul acelui cerc rămâne zăpăcit, năuc şi cu mintea sărită din loc.

Locul unde Ielele şi-au întins hora se cunoaşte a doua zi, căci în iarbă rămâne un rostogol mare, fără iarbă, sau cu iarba arsă ca de vipie. Ielele zboară din livadă în livadă, din poiană în poiană, ca nişte zvăpăiate, iar când li se face sete, beau din fântâni sau din izvoarele pe care le găsesc în drum. Cine bea după ele rămâne pocit. De aceea e bine ca oricine, când bea dimineaţa apă dintr-o fântână, să lase vreun semn, un pai sau o frunză, ceva ca poceala să cadă pe acel semn. Dacă totuşi cineva a fost pocit sau doar se simte în primejdie de a fi pocit, atunci cheamă o vrăjitoare din sat ca să-i descânte ”de Iele”:

Cuţite din Sfintele,

Milostivele,

M-au izbit,

M-au pocit,

Cuţite în furca pieptului

Mi-a înfipt.

Veniţi Şoimanelor,

Şoimanilor,

Veniţi de-mi luaţi din piept

Cuţitele

Ascuţite,

Undrele,

Samcele,

Ace înţăpoşate,

Săbii însăbiate;

Veniţi de-mi luaţi

Boala ce mi-aţi dat,

Şi-mi aduceţi

Sănătatea ce mi-aţi luat,

Şi lăsaţi-mă

Curat,

Luminat

Ca lumina cerului,

Ca Soare

Când răsare

Şi câmp

Când înfloare!

În zbenguiala lor, Ielele fac foarte multe năzdrăvănii. Astfel, dacă află în calea lor vreun tânăr dormind afară, noaptea, cu capul pe pragul casei, îl duc fără ca acesta să simtă, în cea mai apropiată poiană şi acolo îl învaţă să cânte, iar ele dănţuiesc în jurul lui. Acel cântec îi revine mai târziu în minte, însă nu întreg, ci doar crâmpeie, şi aşa se fac cântecele cele frumoase. Dacă acel tânăr se trezeşte în timp ce ele joacă, îl iau la bătaie, până îi iau puterile.

Ca să nu se apropie de gospodăriile lor şi să-şi ferească familiile şi animalele de relele Ielelor, ţăranii înfig un cap de cal într-un par. Când îl văd, Ielele fug şi nu mai trec pe acolo. Iar cine le vede jucând, şi vrea să scape teafăr, trebuie să se dea de trei ori peste cap şi să descânte:

Şapte fete

Cari jucaţi

Şi cântaţi,

În şapte ţări

Şi şapte mări

Vă depărtaţi!

Iar cine e mai slab de înger, şi-l fură vârtejul nebunesc al jocului lor luminos, poate rămâne pocit pe viaţă. Mai există însă destule descântece ”de pocitură”, printre care şi acesta:

Păsărică albă,

Cu aripa albă!

Din piatră-ai crescut,

Cu nori te-ai bătut,

Trei picături din tine-au căzut:

Una de lapte,

Una de vin

Şi una de venin.

Cel ce-a băut laptele s-a săturat,

Cel ce-a băut vinul s-a îmbătat,

Iar cel cu veninul a crăpat.

Aşa să piară pocitura din pocit,

Până într-o clipă să fie lecuit

Şi să rămâie ca pomul înflorit!

Conducătoarea Ielelor este Irodeasa ori Doamna Irodia. Tot pe ea o recunosc de stăpână şi vrăjitoarele şi toate femeile care cer ajutorul duhurilor necurate şi ale diavolului şi umblă noaptea călare pe mături. Când îşi sărbătoresc, o dată pe an, Sabatul lor, vrăjitoarele o pomenesc în cântecele lor pe Irodia, ca pe o zeiţă a lor.