De ce a eşuat implementarea acordului Minsk II

Germania şi Franţa au căzut în capcana rusească şi au presat Kievul să facă concesii separatiştilor, precum reluarea finanţării pentru Estul Ucrainei sau acordarea unui statut special pentru Donbas, sperând să obţină în schimb retragerea forţelor ruse. Kremlinul însă nu a încetat să destabilizeze Ucraina şi s-a bazat pe faptul că europenii n-au un plan B, arată Gustav Gressel într-o analiză pentru think-tank-ul ECFR. La vremea semnării memorandumului, o expertă din România avertiza într-un interviu acordat Epoch Times asupra capcanelor acestui acord.

În textul intitulat sugestiv „Berlin and the Minsk trap”, cercetătorul arată că acordul Minsk II semnat la 11 februarie a fost privit de la bun început ca o soluţie provizorie şi doar ca un prim pas către o pace în Estul Ucrainei. Punctele cheie ale memorandumului au fost definite vag, permiţând o marjă mare de interpretare, iar părerile privind implementarea obiectivelor greu de pus în practică, precum statutul special pentru Donbas, legea amnistiei, organizarea de alegeri locale în est, reluarea transferurilor sociale pentru zonele controlate de separatişti şi reforma constituţională, erau foarte diferite.

Interesant este că toate aceste probleme dificile au trecut în plan secund, fiind considerate mai puţin importante decât obiectivul de a pune cât mai repede capăt luptelor din est. Ca urmare, s-a încercat introducerea unei condiţionalităţi stricte pentru Rusia, care urma să obţină beneficii pentru separatişti doar dacă armistiţiul era de durată, armele grele erau retrase, iar armata rusă părăsea Donbasul. De partea cealaltă, Ucraina trebuia să facă concesii majore precum finanţarea şi oferirea unui oarecare statut de legalitate autoproclamatelor Republici populare din Doneţk şi Luhansk.

Problema este că la 5 luni de la semnarea acordului Minsk II, Rusia nu respectă niciuna dintre condiţiile puse. Majoritatea încălcărilor acordului sunt produse de partea rusească, iar armele grele şi unităţile militare regulate ruseşti n-au fost retrase.

Deşi preşedintele OSCE, Ivica Dacic, a anunţat recent că Ucraina şi forţele separatiste pro-ruse au ajuns la un acord preliminar în vederea extinderii regimului de retragere a armamentului din estul Ucrainei, incluzând tancuri şi sisteme de arme mai mici, cercetătorul ECFR atrage atenţia că OSCE nu este capabilă să monitorizeze armistiţiul pentru că nu are mandatul şi capabilitatea de a-l implementa. Gessel susţine că în estul Ucrainei observatorilor OSCE li se permite să călătorească în timpul zilei doar însoţiţi de ”autorităţile separatiste”. Mai mult, toate deplasările lor sunt anunţate cu 24 de ore înainte, iar în multe facilităţi nu li se permite accesul.

Abordare greşită

În ciuda faptului că Rusia şi separatiştii nu respectă prevederile acordului Minsk II, iar situaţia pe frontul de est s-a înrăutăţit, europenii au continuat să facă presiuni asupra părţii ucrainene să implementeze acordul Minsk II. Comisarul european pentru politica de vecinătate Johannes Hahn a făcut chiar apel la autorităţile ucrainene să continue cu punerea în aplicare fără să aştepte ca Rusia să se conformeze la angajamentele luate anterior. Kievul a anunţat deja demararea reformei Constituţiei. Parlamentul din Kiev a votat în primă lectură proiectul noii legi fundamentale. Potrivit documentului, regiunile separatiste din estul ţării vor primi statut special. Procesul reformării Constituţiei ar trebui finalizat la toamnă.

Prin urmare, abordarea europeană de a obţine o de-escaladare a conflictului cu orice preţ şi o retragere a forţelor ruse, prin concesii făcute de Ucraina separatiştilor nu a funcţionat, ba chiar a avut efectul contrar. Mulţi observatori au confundat oprirea luptelor din martie/aprilie 2015, care a permis trupelor ruseşti să se reorganizeze, cu un armistiţiu şi cu soluţia politică mult aşteptată la conflictul ucrainean, deşi nu era cazul.

În ciuda faptului că Rusia şi separatiştii nu respectă prevederile acordului Minsk II, iar situaţia pe frontul de est s-a înrăutăţit, europenii au continuat să facă presiuni asupra părţii ucrainene să implementeze acordul Minsk II.

Mai mult, europenii nu aveau şi nu au nici în prezent un plan B pentru cazul în care acordul Minsk II nu este implementat. Preşedintele rus Vladimir Putin a înţeles că nu are ce pierde dacă nu respectă memorandumul şi încearcă să facă Bruxelles-ul şi Kievul să plătească pentru Donbas şi să forţeze o ”federalizare” a Ucrainei care să paralizeze ţara.

Capcanele acordului Minsk II

„O primă lectură a documentului ne arată că acesta a fost adoptat fără ca părţile beligerante sau mediatorii să-şi fi asumat prevederile acestuia. Principalii negociatori nu şi-au pus semnătura pe Acord, el fiind semnat de aceleaşi persoane ca şi Acordul Minsk I. Rusia nu a fost menţionată ca parte beligerantă. Majoritatea obligaţiilor sunt puse în sarcina autorităţilor ucrainene, separatiştilor revenindu-le doar obligaţia de a înceta focul şi de a retrage armamentul greu”, îmi explica Ileana Racheru, cercetătoare la IDR, în cadrul unui interviu acordat Epoch Times la momentul semnării Acordului Minsk II.

Experta mai arăta la vremea respectivă că „ucrainenii se angajează să organizeze alegeri locale în raioanele din Doneţk şi Lugansk ocupate de separatişti, în acord cu legislaţia ucraineană; să realizeze reforma constituţională (până la sfârşitul anului 2015), ca bază a procesului de descentralizare (ţinând cont de specificul regiunilor Doneţk şi Lugansk, în urma consultării reprezentanţilor acestora); să adopte o lege specială cu privire la statutul special al unor raioane din regiunile Doneţk şi Lugansk. Acest deziderat va fi foarte greu de realizat, în primul rând pentru că există posibilitatea reală ca discuţiile din Rada Supremă să nu ducă la un compromis, dar şi pentru că Acordul va fi perceput ca fiind în defavoarea Ucrainei. În al doilea rând, este greu de crezut că participarea liderilor locali la discuţii va duce la un rezultat. Acordul mai prevede şi numirea, cu participarea reprezentanţilor locali, a procurorilor din anumite raioane din Doneţk şi Lugansk. Acesta este un alt deziderat aproape imposibil de realizat. O altă menţiune care ridică serioase semne de întrebare este cea cu privire la restabilirea controlului autorităţilor ucrainene asupra graniţei cu Federaţia Rusă, măsură care ar trebui implementată după organizarea alegerilor locale din raioanele ocupate de separatişti. Altfel spus, o graniţă de aproximativ 450 km rămâne deschisă pentru armata rusă până când, din discuţiile cu privire la organizarea alegerilor locale, va rezulta un compromis

Ca şi Gessel, cercetătoarea atenţiona că „Rusia intenţionează să creeze o enclavă în cadrul Ucrainei, pe care o va administra prin îmbinarea modelului transnistrean (separatişti înarmaţi şi o administraţie nerecunoscută) cu susţinerea economică a guvernului de la Kiev (potrivit acordului Minsk II, autorităţile ucrainene se angajează să redeschidă băncile şi să reia plata pensiilor şi altor tipuri de venituri)”. Cam asta se întâmplă în prezent, iar acordul Minsk II pare complet depăşit.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.