Povestea vorbei: Fudul de urechi

La început, zicala fudul de urechi poate că se va fi referit la cineva care nu dorea să stea de vorbă cu oricine. Cu alte cuvinte, se ţinea mândru. În zilele noastre, fudul de urechi înseamnă pur si simplu surd. Dacă e fudul de-o ureche, înseamnă că aude doar cu cealaltă, iar surd toacă se spune despre cineva complet surd.

Cică surdul nu aude, dar le potriveşte. A vorbi de-a surda e totuna cu a vorbi degeaba, în zadar. Tot aşa, când cuiva îi intră pe-o ureche şi-i iese pe cealaltă, înseamnă că acela nu reţine ceea ce i se spune, trece uşor peste cele auzite sau nu ascultă sfaturile care i se dau. Mai de mirare e zicala cu unul într-o ureche, adică smintit, ţicnit; desigur, s-a pornit de la faptul că insul nu este întreg la trup, apoi că nu e nici la minte.

Când cineva îşi pierde răbdarea, aşteptând să mănânce, se zice că i s-au lungit urechile de foame. Până peste urechi înseamnă că acţiunea a depăşit limitele preconizate. A mişca din ureche va să zică a mitui, a da mită. A-ţi pleca urechile la vorbele cuiva înseamnă a-l asculta cu luare-aminte, a-l lua în serios. A ciuli urechile e totuna cu a fi foarte atent la ce se aude.

Graţie vechimii ei multimilenare, limba română s-a fixat în zicale pe care însă unii reporteri şi crainici de televiziune nu le cunosc, pocindu-le cum le vine la gură. I-am auzit pe unii spunând despre cineva că-şi holbează urechile sau că-şi ciuleşte ochii! Cine şi de ce i-o fi angajat pe astfel de neghiobi să se adreseze marelui public?

Şi un ac are urechi, iar a scăpa ca prin urechile acului înseamnă a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situaţie dificilă. Organ important şi vizibil, urechea a intrat şi în etnobotanica noastră. Astfel, o ciupercă bună de mâncat se numeşte urechea-babei; aceleiaşi ciuperci i se mai zice însă şi pitacul-dracului.

În graiul popular, în flora românească se mai întâlnesc şi următoarele plante erbacee: urechea-iepurelui, urechea-porcului, urechea-şoarecelui şi urechea-ursului. Metaforic, şi măgarilor şi iepurilor li se zice urecheaţi.

Urechea a pătruns şi în onomastica românească, înnobilată de celebrul cronicar Grigore Ureche, apoi de istoricul, scriitorul şi omul politic Vasile Alexandrescu-Urechia, fondator al Academiei Române, precum şi de fiii acestuia, şi ei scriitori, Alceu şi Nestor Urechia.

În două superbe versuri, din poezia „Linişte”, Lucian Blaga pare a-i răzbuna pe toţi surzii cu suflet sensibil:

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

Cum se izbesc de geamuri razele de lună.