Povestea vorbei: A da sfoară în ţară

Zicala a da sfoară în ţară înseamnă ”a răspândi o veste, un zvon; a da de ştire”. Luată cuvânt cu cuvânt, sintagma nu pare a avea legătură cu ceea ce vrea să spună. De fapt, cu ceva vreme în urmă, nici nu se spunea aşa, ci a da şfară în ţară.

Se pare că primul care a dat o explicaţie veridică acestei zicale a fost Mihail Sadoveanu. În limba veche, şfara era fumul gros, care semnala, de pe culmi de munţi şi dealuri, năvălirea duşmanilor, ca oamenii să aibă timp să se pregătească sau să se ascundă.

Astfel, străjile aflate în apropierea focului aprins de cel care prindea de veste primul, aprindeau, la rândul lor, focurile, din care se ridica şfara ce se vedea de departe. În scurtă vreme, fuioare de fum gros anunţau oştenii şi civilii din toate colţurile ţării că vine primejdia.

De cele mai multe ori, şfara se făcea dintr-un mănunchi de cânepă care se înmuia în grăsime de porc ori de oaie, şi apoi, aprins, scotea un fum gros, vizibil de la mare depărtare. Treptat, cuvântul şfară a dispărut din limbă sau a rămas doar prin unele locuri izolate şi astfel nu s-a mai ştiut de unde vine zicala, mai cunoscută fiind sfoara.

Prefacerea şfarei în sfoară nu este singurul caz de acest fel din paremiologia românească. Am pomenit, la această rubrică, şi de alte transformări, cum ar fi tufă de Veneţia, de la tufă de fâneaţă; vodă prin lobodă, de la domn şi robotă; a nimerit orbul Brăila, de la alfabetul Braille; Ieremia cu oiştea-n gard, de la aramin ”haiduc; tâlhar”; câinii din Giurgiu de la cei din giulgiu etc.