Povestea vorbei: Ieremia cu oiştea-n gard

E de presupus că tot românul cunoaşte zicala ”a nimerit-o ca Ieremia cu oiştea-n gard”. Expresii populare sinonime ar fi: ”a da cu bâta-n baltă”, ”a o face fiartă”, ”a o face de oaie”, ”a nimeri ca ţiganul la-mpărat”.

În general, zicalele rămân misterioase, căci biografiile personajelor de la care au pornit nu se lasă cunoscute. Să încercăm, totuşi, să-i reconstituim o biografie celebrului şi, totodată, anonimului Ieremia! Cine să fi fost el, ce gugumănie a putut face, încât a rămas de pomină?

Ceva-ceva va fi făcut, ceva ieşit din comun, iar unii contemporani de-ai săi vor fi ştiut despre ce era vorba. Noi însă nu putem acum decât presupune cum a ajuns el de poveste.

Astfel, pe timpul când în bisericile româneşti se oficia în limba slavonă, iar poporul de rând şi chiar unii preoţi nu înţelegeau nimic din ea, exista în calendar sărbătoarea Iereminu-dini, adică, pe slavoneşte, ”Ziua lui Ieremia”, ţinută de 1 Mai, suprapusă pe o veche sărbătoare geto-dacică, zisă EURYMENE-DAN, de unde româna a moştenit Arminden.

Cam pe acea vreme, un hoţ sau un haiduc va fi furat nişte cai, cu căruţă cu tot, sau, şi mai rău, va fi furat doar căruţa, şi pesemne, neştiind drumul şi fugărit de săteni şi de poteră, a dat cu oiştea într-un gard şi a fost prins şi judecat.

Pe atunci, unui hoţ, îndeosebi de codru, i se spunea şi aramin sau haramin, ce mai însemna şi ”om rău, fără inimă”. Varianta în turceşte era harami, iar în bulgăreşte şi sârbeşte – haramia.

Fie că haramin a fost confundat cu bisericescul ”Iereminu”, fie că hoţului i s-o mai fi spus şi haramia, ca la vecinii sârbi şi bulgari, sau aramia, el a scrântit-o şi, considerat ageamiu, poate chiar de către unii din tagma lui, a rămas de pomină până azi.

În română, numele lui Ieremia, care astăzi nu prea se mai pune, vine tocmai din limba tracilor, pe teritoriul cărora este atestat muntele ARIMA. Oronimul era un compus, AR IMA, şi avea mai multe sensuri: ”Cu Drag; Frumos; Atrăgător; Ademenitor; Ispititor; Înşelător; Hoţ; Tâlhar” (cf. rom. are; îmă ”maică; mamă”; latin. amo ”a iubi”).

Din AR IMA, româna a moştenit şi sensurile bune şi cele rele: aramă; aromă; a aromi ”a ademeni, a amăgi, a aţipi, a adormi, a ispiti, a încânta, a înşela, a minţi, a momi, a păcăli, a tenta, a trişa”; haram ”vită slabă, prăpădită; mârţoagă, gloabă; jaf, pradă”; de haram ”pe nedrept, cu necinste, cu nelegiuire”.

Cu siguranţă, când numele Ieremia era mai des întâlnit, părinţii şi naşii pruncilor botezaţi astfel se gândeau la sensurile pozitive. Apoi, după ce s-a auzit că un Ieremia a dat cu oiştea-n gard, numele a devenit din ce în ce mai rar.