Povestea vorbei: A fuma ca un şarpe

Era o vreme când niciun român nu-şi dădea ultimii bani pe băutură şi, mai ales, pe tutun. De fapt, acest ultim produs a pătruns în Ţările Române odată cu fanarioţii, care, şi ei, preluaseră obiceiul fumatului de la turci. În acest sens, există şi zicala românească fumează ca un turc, referitoare la cineva care fumează mult, cu nesaţ.

Până aici, totul este limpede. Mai greu de înţeles este o expresie echivalentă, despre cineva care fumează ca un şarpe, deşi nu s-a semnalat niciodată vreo astfel de reptilă trăgând cu nesaţ din ţigară, din lulea sau din narghilea. E o situaţie asemănătoare cu zicala beat ca un porc. Totuşi, nu este exclus ca, mâncând la repezeală boască, un porc să se îmbete ca un... om.

Revenind la fumătorul pasionat care ar fi şarpele din zicală, expresia s-ar fi putut trage de la narghilea, anume de la ţeava lungă şi flexibilă care leagă luleaua propriu-zisă de vasul cu apă parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat. Ţeava narghilelei, care ”şerpuieşte”, ar fi putut duce imaginaţia către un şarpe.

O altă explicaţie ar putea pleca de la sinonimele învechite pentru şarpe, balaur şi zmeu. Cum aceste personaje de basm scot fum pe gură şi pe nări, ar fi fost posibilă o metaforă cu şarpele fumând cu poftă.

Tot aşa, ar mai fi o altă explicaţie pentru buclucaşa zicală, dar mai puţin probabilă. Astfel, una dintre cele mai valoroase pipe din lume a fost meşterită cam prin anul 1790. Numită de colecţionari şi ”pipa rece din Staffordshire”, este făcută din porţelan, pe care se află încolăcit un şarpe, astfel încât fumul, după ce străbate ”şarpele”, ajunge la fumător complet rece. Totuşi, expresia cu şarpele fumător nu există în Occident.

Cea mai vrednică de crezare explicaţie vine de la sensurile la figurat ale termenului şarpe: perfid, rău, trădător, nerecunoscător etc. Pentru români, de cele mai multe ori, şarpele era duşmanul. Iată un exemplu, în balada ”Visul lui Tudor Vladimirescu”, culeasă şi publicată de Vasile Alecsandri:

Ba, ferească Dumnezeu,

Să nu te duci, fătul meu,

C-acel şarpe veninos

E vreun duşman ticălos. (...)

În schimb, în balada ”Iovan Iorgovan”, chiar un şarpe este duşmanul cu care se confruntă eroul de pe Valea Cernei.

În Ţările Române, haiducia a ajuns la culme tocmai pe vremea fanarioţilor, a ciocoilor, a scursorilor Levantului, care veneau aici să se îmbogăţească degrabă, pe seama autohtonilor. Pentru haiduci şi pentru cei supuşi, ciocoiul era un şarpe. Aceasta se vede şi din ”Doina haiducească”, pe care a cules-o şi a publicat-o tot Vasile Alecsandri:

Eu chitesc, durda pocneşte,

Ciocoiul se vârcoleşte

Şi de zile se sfârşeşte.

Las’ să moară ca un câine,

Că i-am zis ades: ”Stăpâne!

Nu-ţi tot bate joc de mine,

C-a veni vara ca mâine,

De te-oi prinde-n Lunca Mare,

Să-ţi fac divan pe spinare

Şi să te calc în picioare

Ca pe-un şarpe otrăvit,

Ca pe-un duşman ne-mblânzit.

Dacă mai era vreo îndoială asupra echivalenţei ciocoi-şarpe, iată cum îl descrie Nicolae Filimon pe principalul personaj al celebrului său roman, ”Ciocoii vechi şi noi”: ”Când acest şarpe veninat călca pragul casei fanariotului, el intra în al douăzeci şi doilea an al vieţii sale”. De data aceasta, ”şarpele veninat” era un ciocoi autohton, venit în slujba unui ”şarpe fanariot”, pe care-l va aduce în sapă de lemn.

Este deci posibil ca asemănarea ţevei narghilelei cu un şarpe, ca şi obiceiul de a fuma al duşmanilor-ciocoi să fi dus la ciudata expresie românească.

Sic transit gloria mundi. Fanarioţii au dispărut demult, iar în urma lor, cei care fumează ca şerpii sunt astăzi românii. Nici măcar nu e singura meteahnă pe care am preluat-o cu frenezie de la turci şi de fanarioţi…