Pacificarea Rusiei, mai importantă pentru occidentali decât protecţia Georgiei

Georgia, o parte componentă a fostei Uniunii Sovietice ţine foarte rar capul de afiş al mass-media. Amplasată la capătul estic al Mării Negre, mărginită de Rusia, Turcia, Armenia, şi Azerbaidjan, Georgia are puţine lucruri evidente care să o recomande. Este situată într-o vecinătate urâtă, şi violenţa - mai mult decât pacea - i-a definit istoria.

Georgia a fost rareori "independentă", de-a lungul istoriei mai mult a făcut parte din diversele imperii.

Cel mai recent imperiu ce a incorporat Georgia a fost Uniunea Sovietică; trupele sovietice au invadat ţara în 1921 şi au zdrobit rebeliunile ulterioare. La scurt timp ea a devenit Republica Socialistă Sovietică Georgia.

Cu toate acestea, în această postură Georgia s-a "descurcat" bine: Stalin s-a născut în Georgia şi a condus URSS în perioada 1922-1952; pe vremea sa georgieni eram numiţi în multe funcţii de conducere din ierarhia sovietică. Cu toate acestea, ei nu au fost un grup etnic bine privit de ceilalţi cetăţeni sovietici.

La sfârşitul vieţii Imperiului Sovietic, Georgia, a condus dezintegrarea URSS, având alegeri în 1989 şi alegând un guvern anticomunist. La scurt timp înainte de prăbuşirea oficială a Uniunii Sovietice în 1991, Georgia şi-a declarat independenţa.

Apoi au început să apară problemele.

De-a lungul următorilor 25 de ani, cu toate că Georgia a luptat pentru democraţie a derapat înapoi în represiune, război civil, invazie şi anarhie. Primul preşedinte ales (în 1991) a fost aproape imediat detronat printr-o lovitură de stat care a determinat un război civil ce a durat până aproape în 1995, când fostul ministru de externe sovietic (Edward Şevardnadze) a fost ales preşedinte.

Ulterior, Şevardnadze a fost reales, dar apoi a fost detronat în 2003 de către "Revoluţia de Trandafir" atunci când criticii lui (care au reuşit să pună mâna pe putere după ce l-au aruncat peste bord pe Şevardnadze) au preluat controlul. Mihail Saakaşvili a fost ales preşedinte al Georgiei în 2004 şi ulterior au urmat, oarecum surprinzător, alegeri legitime.

Dar problema existenţială pentru Georgia a fost Abhazia şi Osetia de Sud. Acestea sunt regiuni interne ale ţării, iniţial "oblasturi" (regiuni administrative cu statut special, create de ruşi - n.r.) ale vechii Uniunii Sovietice. În timpul anilor 1990, minoritatea de activişti-secesionişti (ajutaţi de factori externi, mai ales ruşi) a gonit populaţia majoritară georgiană din aceste zone. Aceste regiuni secesioniste, acum semi-independente, au înfuriat spiritul naţionalist al georgienilor care au încercat să recâştige controlul asupra lor.

Circumstanţele s-au deteriorat şi mai mult în august 2008, după ce Georgia şi-a anunţat intenţia serioasă de a curta NATO. Se pare că provocările deliberate ale forţelor din Osetia împotriva trupelor georgiene au determinat o puternică reacţie a armatei georgiene. Arogante, şi neţinând cont de probabilitatea unei reacţii ruse, forţele georgiene s-au mobilizat pentru a captura capitala Osetiei de Sud, şi au reuşit.

Calculul greşit georgian a fost fatal; forţele ruse au intervenit, în esenţă, anihilând armata georgiană, provocând daune importante asupra infrastructurii georgiene şi instalând controlul separatist asupra zonelor separatiste.

Imediat după incidente, Moscova a recunoscut independenţa Abhaziei şi Osetiei de Sud.

Precum se poate imagina, relaţiile dintre Georgia şi Rusia au rămas încordate.

Georgia a încercat să-şi consolideze perspectivele de supravieţuire naţională printr-o campanie viguroasă de aderare la NATO. Şi, într-adevăr, NATO a răspuns, punând Georgia pe şinele birocratice şi administrative spre dobândirea calităţii de membru. Pentru a consolida potenţiala lor acceptare Georgia a contribuit cu aproape 1.000 de soldaţi la misiunea NATO în Afganistan, ceea ce o face cel mai mare contribuitor naţional cu trupe pe cap de locuitor al misiunii.

Dar acest efort a fost, de facto, degeaba. Trenul aderării la NATO a fost deraiat, în ciuda eforturilor suplimentare ale Tbilisi-ului de a reanima procesul ce a urmat invaziei ruse şi anexării Crimeei.

Pentru occidentali, pacificarea lui Putin a devenit mai importantă decât protecţia Georgiei. Într-adevăr, având în vedere reacţia rusească uimitor de disproporţionată la admiterea micii Muntenegru, în decembrie în NATO, acum NATO tremură la gândul admiterii Georgiei - ca să nu mai vorbim de Ucraina.

Jocul de intimidare a lui Putin este acum bine-practicat şi eficient. Modelul rus de ameninţare (diplomatică şi militară), presiunile economice, sprijinul "indirect" acordat forţelor secesioniste / anti-guvernamentale, şi / sau invazia directă funcţionează în mod eficient pentru anihilarea oricărei contramăsuri occidentale serioase.

Există un raţionament de tip realpolitik pentru o astfel de părăsire a Georgiei. Occidentul este făcut să creadă că are nevoie de sprijinul Moscovei, printre altele, pentru învingerea teroriştilor ISIS din Siria şi Irak şi în dosarul Iranului care devine tot mai agresiv.

David T. Jones este un ofiţer de carieră senior al serviciilor străine al Departamentului de Stat american, acum pensionat, care a publicat mai multe sute de cărţi, articole, analize şi comentarii cu privire la problemele bilaterale SUA-Canada şi politicii externe generale.