Cum să învingi populismul? Lecţia surprinzătoare din România, predată de preşedintele Nicuşor Dan [Financial Times]
Când JD Vance va vizita oraşele cochete din Cotswolds luna aceasta, în vacanţa sa cu familia, va ajunge cu siguranţă la concluzia că un incendiu populist mistuie comitatele. În întreaga Anglie de Mijloc şi dincolo de ea, partidul laburist aflat la guvernare şi conservatorii din opoziţie stârnesc ridicolul, dacă nu chiar dispreţul, relatează Financial Times.
În acest vid a păşit Nigel Farage, liderul Reform UK, cel mai recent vorbitor abil care captivează electoratul cu rutina sa de tip „eu sunt singurul care spune lucrurilor pe nume”.
Marea Britanie este, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, un nou-venit la rugul Europei dedicat partidelor tradiţionale. Pe întreg continentul, partid după partid din zona mainstream şi-au pierdut relevanţa şi încrederea publicului, condamnate mai ales de propria lor suficienţă. Şi nu e vorba doar despre Europa. Donald Trump e pe val. De la Chile la Japonia, în forme diferite, chemarea sirenei populismului îşi găseşte ecou.
Aşadar, cum răspundem? La nivel global, liberalii sunt în derivă. Dar pentru cei tentaţi să îşi piardă speranţa că alegătorii vor mai vota un centrist într-o epocă a indignării generate de algoritmi, am un răspuns: mergeţi la Bucureşti, capitala cu farmec uzat a României. Acolo puteţi face un curs intensiv despre cum să ţineţi populismul la distanţă.
La prima vedere, România pare un studiu de caz ciudat pentru buna guvernare. A fost una dintre cele mai lente ţări din Europa de Est în a îmbrăţişa democraţia şi economia de piaţă după căderea comunismului. Timp de trei decenii, centru-stânga şi centru-dreapta s-au succedat la putere cu un bilanţ lipsit de strălucire. Capitalismul de cumetrie a înflorit, la fel ca şi deziluzia faţă de beneficiile apartenenţei la UE.
Aşadar, într-o regiune cu istoric naţionalist profund, propice exploatării de către boţii ruşi, nu a fost o surpriză că populiştii păreau în avantaj înaintea alegerilor din acest an — până au dat peste un intelectual discret cu un istoric solid de rezultate concrete.
Nicuşor Dan, profesorul de matematică şi fostul primar al Bucureştiului, ales preşedinte în mai, evită să ofere sfaturi altor centrişti. Dar el şi realizările sale întruchipează câteva lecţii relevante pentru Sir Keir Starmer, premierul britanic aflat în impas, şi pentru alţi lideri debusolaţi de valul populist.
Prima lecţie este credibilitatea — pierdută în Marea Britanie după ani întregi de promisiuni neîndeplinite.
„În România, oamenii se orientau către populişti pentru că nu au încredere în stat, în autorităţi. Văd corupţie, nedreptate… Singurul scop este recâştigarea încrederii oamenilor”, spune Dan.
Soluţia lui este un adevăr politic vechi: fă sarcinile plictisitoare ale guvernării, iar alegătorii s-ar putea să-şi amintească de tine pentru asta. Ca primar al Bucureştiului, a înfruntat dezvoltatorii imobiliari în numele oamenilor simpli şi a supravegheat reabilitarea sistemului de termoficare al oraşului: obiective neglamouroase, dar nepreţuite.
Provocarea sa în noua funcţie este reducerea deficitului bugetar — cel mai mare din UE — şi obţinerea sprijinului într-un parlament divizat pentru măsurile de austeritate necesare. Şi aici indică spre realizările sale, în acest caz în gestionarea bugetului Bucureştiului. Plăţile datoriei consumau trei sferturi din buget când a preluat mandatul.
„Am petrecut un an şi jumătate reprogramând obligaţiile noastre...” Finanţele oraşului sunt acum pe drumul cel bun.
Apoi, vine tonul.
„Chiar dacă societatea este polarizată, am încercat să fiu civilizat cu ceilalţi. Încerc să am dialog. Oamenii simt că nu sunt luaţi în seamă”, spune Dan.
Preşedintele vorbeşte atât de încet încât trebuie să te încordezi ca să-l auzi, dar ştie să-şi apere punctul de vedere — cum a făcut în dezbaterea electorală, când a demontat promisiunile neacoperite (şi neacoperibile) ale adversarului său. Dispreţuieşte ideea de a face pe plac populiştilor. Totuşi, e dispus să-şi confrunte propria tabără, aşa cum a făcut recent, contestând — fără succes — un proiect de lege împotriva discursului instigator la ură pe care îl considera prea restrictiv.
Şi mai e utilizarea strategică a tăcerii. Este cunoscut pentru faptul că aşteaptă 15–20 de secunde înainte de a răspunde la unele întrebări. Ar fi o greşeală să fii prea pudic în era megafoanelor: cei care stăpânesc media digitală — precum Trump şi Farage — culeg roadele. Dar reflecţia lui oferă un contrast valoros faţă de zgomotul adversarilor.
Luna de miere a lui Dan se va încheia curând. Dar lecţiile pe care le oferă în prezent rămân valabile: fă lucrurile care trebuie făcute, arată respect, nu juca după regulile populiştilor şi aminteşte-ţi de puterea tăcerii strategice.
