Monumente brâncoveneşti: Mânăstirea Horezu

Horezu sau Hurezi este cea mai importantă mânăstire ctitorită de marele voievod Constantin Brâncoveanu (1688-1714), chintesenţă a artei româneşti din acea vreme. A fost ridicată între anii 1690 şi 1693, biserica mare a aşezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693. Însemnările domnitorului, aflate în biblioteca mânăstirii, arată că ”Într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie şi am început a zidi mânăstire”.

Lucrările de construcţie şi împodobire ale lăcaşului mânăstiresc au fost date spre supraveghere lui Pârvu Cantacuzino, vărul primar al voievodului. După moartea acestuia, la leatul 1691, este numit ispravnic Cernica Ştirbei, fost mare armaş. Aceste lucrări au fost terminate în toamna anului 1697, dar biserica mare fusese isprăvită încă din 1693. Bolţile bisericii fuseseră finisate în luna iunie a anului 1692, dată după care au fost începute lucrările de pictură murală.

Iată ce mai nota în jurnalul său Constantin Brâncoveanu: ”... septembrie 6, miercuri, am sosit la Hurezi şi mânăstirea am târnosit la septembrie 8, vineri...” Am văzut, din însemnările domnitorului, că pe vremea lui locul se numea Hurezi, după satul care în acel timp se numea tot aşa. Satul se numeşte acum Romanii de Jos, după valea râului cu acelaşi nume care trece pe acolo.

O variantă a vechiului toponim a fost preluată de târgul de peste deal, actualul Horezu, din judeţul Vâlcea, într-un minunat colţ de sub Munţii Căpăţânii, unde, spune o legendă, creată desigur pe cale cultă, că ”singurătatea şi liniştea este tulburată doar de strigătul huhurezilor, pasăre care a dat şi denumirea locului”.

Le-am întrebat pe maicile de la această mânăstire dacă pasărea respectivă predomină în zonă. Unele dintre ele nu auziseră şi nu văzuseră niciodată pe acolo huhurezi. Aşadar, actualul toponim nu are nicio legătură cu ornitologia, ci trebuie că vine din graiul strămoşilor traci, unde găsim antroponime ca AREITHOOS şi ARETOS printre ale căror tălmăciri se află şi ”Meşterul” (cf. latin. ars, artis ”artă”; oratio ”oraţie”), şi, în cazul Horezului sau Hurezilor se referă cu siguranţă la meşterii olari autohtoni, a căror artă a dăinuit până astăzi.

Horezu este astăzi cel mai mare ansamblu monahal din România şi se află pe lista Patrimoniului Mondial a UNESCO.

Meşterii care au făurit această capodoperă, îmboldiţi de duhul ilustrului ctitor, sunt Istrate Lemnarul, Vucaşin Caragea Pietrarul şi Manea, vătaful zidarilor. Acesta din urmă s-a strecurat într-o variantă a celebrei balade ”Meşterul Manole”, unde mai-marele zidarilor se numeşte Manea, dovadă că măreţia şi frumuseţea Mânăstirii Horezu au impresionat şi folclorul.

Meşterii care au lucrat la pictură, terminată la 30 septembrie 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ichim. Ei au terminat, în pronaosul bisericii mari, chipurile celor două mari familii: a Brâncovenilor şi a Cantacuzinilor. Lăcaşul este o minunată realizare a artei brâncoveneşti, care s-a remarcat prin originalitate, măiestria liniilor şi a culorilor.

Până şi Nicolae Iorga, obişnuit să laude creaţiile moldoveneşti, în defavoarea celor munteneşti şi olteneşti, scrie cu admiraţie despre măiestria făuririi pridvorului bisericii mari: ”Frumos pridvor pe stâlpi lucraţi cu o mare bogăţie de podoabe... cu un rând de stâlpi tot aşa meşteşugiţi sculptaţi... flori de piatră în jurul uşii celei mari şi a tuturor ferestrelor”. În lucrarea sa ”Bizanţ după Bizanţ”, Nicolae Iorga descrie mânăstirea cu formele ei renascentiste ca pe o ”continuatoare a civilizaţiei romane, ai cărei moştenitori în Europa de Răsărit sunt românii”.

Tot ansamblul mânăstiresc se remarcă prin conceptul unitar, fiind structurat pe axa principală Est-Vest, pe care sunt aliniate gradat patru lăcaşuri de cult construite în etape diferite şi de către ctitori diferiţi: biserica propriu-zisă a mânăstirii, ctitorită de Constantin Brâncoveanu, aflată în mijlocul incintei, cu hramul ”Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”; biserica bolniţei, ctitorită de doamna Maria, soţia voievodului, la leatul 1696; schitul Sfinţilor Apostoli, ctitorit de stareţul mânăstirii, Ioan Arhimandritul, la leatul 1698; schitul Sfântului Ştefan, numit astfel după numele fiului cel mare al voievodului, ctitorit de acesta la leatul 1703.

Incinta principală, pe plan dreptunghiular, este flancată la Miazănoapte de corpul etajat al chiliilor, cu faţada structurată în mod armonios de anfilada de arcade. La Miazăzi se află reşedinţa domnească, încununată de turnul-clopotniţă şi având o impunătoare Sală de Sfat. Pe latura de Apus se găseşte Sala Trapezei şi, deasupra acesteia, paraclisul. Biserica principală dezvoltă modelul Bisericii Episcopale a Mânăstirii Curtea de Argeş, ceea ce trimite iar la balada ”Meşterul Manole”, de care pomeneam mai sus.

Faţadele sunt împodobite cu panouri dreptunghiulare şi firide ornamentate cu cercuri. Ancadramentul uşii de la intrare este din marmură sculptată, iar pisania conţine stema Ţării Româneşti şi pe cea a neamului Cantacuzinilor. Pe lângă scenele religioase se află, în pronaos, o galerie de portrete ale Brâncovenilor, Basarabilor şi Cantacuzinilor. Ciclul începe cu portretul lui Danco din Brâncoveni, boier care a trăit la începutul veacului al XVI-lea, cu Basarab al III-lea cel Bătrân şi postelnicul Constantin Cantacuzino, culminând cu tabloul votiv ce-i înfăţişează pe membrii contemporani ai familiilor Brâncovenilor.

Catapeteasma monumentală, din lemn de tei sculptat şi poleit, precum şi candelele de argint sunt dăruite de doamna Maria Brâncoveanu. În posesia mânăstirii se află şi alte valoroase odoare, în mare parte danii din timpul întemeierii bisericii, picturi, sculpturi în piatră şi în lemn. Constantin Brâncoveanu ctitorise acest aşezământ monahal dorind să-şi afle un loc de veci în incinta acestuia. De aceea, biserica adăposteşte şi mormântul voievodului, nefolosit, deoarece el a fost înmormântat în biserica ”Sfântul Gheorghe cel Nou” din Bucureşti.

Om de o aleasă cultură a epocii sale, distingându-se prin înţelepciune şi multă cumpătare politică, voievodul Constantin Brâncoveanu a reuşit să înfiinţeze tipografii şi să tipărească numeroase cărţi. De aceea, Mânăstirea Horezu a devenit un important centru cultural al Ţării Româneşti. Aici a înfiinţat domnitorul celebra bibiliotecă, rămasă peste secole cu denumirea ”Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu”, care mai numără actualmente aproape 4.000 de volume.

Catalogul bibliotecii, întocmit la leatul 1791, arată că aceasta dispunea în acea vreme de 382 de volume de carte tipărită şi 46 de manuscrise. Lăudabil este că, dintre acestea, 115 volume erau scrise în limba română. Despre importanţa acestei biblioteci mărturiseşte inscripţia din 1708 situată deasupra clădirii: ”Bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărţilor îmbie înţeleaptă îmbielşugare”.

În jurul domnitorului roiau tot soiul de învăţaţi, români şi străini. Era preocupat de astrologie şi de alchimie, şi poate că turcii vor fi auzit că ştie să facă aur din orice metale şi de aceea i-or fi zis Altîn-Bey, adică ”Prinţul Aurului”. Martiriul său şi al fiilor săi este unic în istoria noastră şi trebuie să fi avut şi tâlcuri mai profunde.

Despre Constantin Brâncoveanu, cronicarul turc Mehmed Raşid scria că ”adunase multe bogăţii şi arme pentru a se opune şi pregăti o răscoală, aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut independent”. N-a fost să fie...