"Au adus câinele şi l-au asmuţit să ne sfâşie! Câinele nu ne-a muşcat, i-a fost milă. Lor nu!" - Mărturii de la Revoluţie
Muzeul Comunismului din Bucureşti a găzduit, luni, 17 decembrie, evenimentul "Femei la Revoluţie", organizat de Nicoleta Giurcanu. La doar 14 ani, Nicoleta Giurcanu a ieşit alături de tatăl şi fratele ei în stradă, sfidând regimul comunist. A fost arestată şi au urmat experienţe care, pentru un tânăr care n-a trăit vremurile acelea şi nu ştie cât de dure erau organele represive ale statului comunist - Securitatea şi Miliţia - par greu de imaginat.
Organizat într-un cadru ce recreează atmosfera apăsătoare, sărăcăcios kitchoasă a epocii ceauşiste, într-un decor din care nu lipseau nici peştele de sticlă, nici mileul şi nici balerina de porţelan, evenimentul a întrunit femei care au participat la Revoluţie ca adolescente sau femei tinere, precum şi femei care în acele zile şi-au pierdut familia, oamenii dragi pe care contau. Printre ei, Ioana Bărbat, fiica primei victime împuşcate la Timişoara - Lepa Bărbat - (mai multe informaţii aici), Gabriela Nănuş, fata blondă şi frumoasă care a fluturat steagul Revoluţiei - tricolorul cu stema decupată - pe clădirea Comitetului Central, Alina Bodo - care în acele zile şi-a pierdut fratele mai mare, singurul ei sprijin, Alina şi fraţii ei fiind orfani.
Şi, bineînţeles, Nicoleta Giurcanu, care a relatat pentru numeroşii tineri prezenţi la muzeu ce a trăit ea la Revoluţie.
Vă invităm să îi urmariţi povestea, aşa cum a realatat-o ea, marţi seara.
"Eu, tata şi fratele meu am fost arestaţi. De la bătăile primite, tata s-a îmbolnăvit grav şi s-a stins.
Aveam 14 ani la Revoluţie, iar fratele meu avea 12 ani. Am ieşit în stradă să strigăm "Libertate!". Am fost arestaţi, cu mâinile ridicate, şi duşi spre Piaţa Unirii. Acolo, miliţienii, cu lanternele în mână, ne-au verificat să vadă dacă suntem răguşiţi, dacă suntem uzi şi dacă avem încălţămintea murdară. Imediat au spus: "Luaţi-i!"
Ne-au dus la secţia 14, unde, într-un garaj, ne-au bătut cu o cruzime incredibilă. Ne-au pus să stăm cu mâinile ridicate la perete, dar fără să atingem peretele cu buricele degetelor. Tata mă ţinea pe mine de o mână şi pe fratele meu de cealaltă. Ne-au pus să strigăm "Libertate!".
Ne băteau şi noi strigam "Libertate!". Cu cât strigam mai tare, cu atât eram mai bătuţi.
În mijlocul garajului era o instalaţie de apă pentru spălat maşinile. Ne luau de lângă perete şi ne duceau în mijlocul garajului unde ne băteau cu o bestialitate greu de imaginat. Apoi ne aruncau apă rece în cap. Pe morţi îi scoteau din garaj.
Ceea ce nu voi uita niciodată şi care a fost cel mai greu moment din viaţa mea a fost când au strigat: "Aduceţi câinele!"
Eu eram prima la perete, cu mâinile ridicate lângă uşă. Pe uşa aceea au adus câinele. Încercau să-l asmută asupra noastră, să sară pe noi, să ne sfâşie, să ne sperie. N-am să uit niciodată cum am privit câinele, cu disperare. Ştiu că la un moment dat au început să bată câinele cu bastoanele de cauciuc, la fel cum ne băteau şi pe noi.
Câinele era lovit cu picioarele, exact cum eram loviţi şi noi. Noi strigam "Libertate! Vrem libertate!" Câinele s-a aşezat pe burtă şi nu ne-a muşcat. El a avut milă, ei nu.
Apoi ne-au pus într-o dubă şi ne-au dus la Miliţia Capitalei. Pe o parte şi pe alta a coridorului erau oameni cu bastoane. Ne-au spus: "Lăsaţi copiii în faţă!". Am crezut că or să ne cruţe, dar nu, cu aceeaşi brutalitate, ne-au bătut şi pe noi.
Ne-au dus într-un birou. Tata a dat primele declaraţii şi a minţit că ne întorceam de la o vizită. Eram răguşiţi.
Alături de mine şi de tata au fost arestaţi şi câţiva vecini. Printre ei era o doamnă cu familia, familia Băloi. Când ne-am despărţit, domnul Băloi a fost dus cu mine într-o încăpere. Ea lucra la o fabrică de încălţăminte şi ascunsese în geantă o foarfecă. Auzeam cum o băteau pe soţia lui. Au tăiat-o pe corp cu foarfeca.
Ne-au luat apoi cu mâinile legate cu sfoară — nu mai aveau cătuşe. Am trecut din nou prin acel tunel de bastoane şi ne-au dus la Fortul Jilava.
În dubă eram 5 arestaţi şi 7 miliţieni cu arme. Tata încerca să ne potolească, iar unul dintre miliţieni i-a înfipt ţeava puştii în gură şi i-a spus că, dacă mai vorbeşte, îi zboară creierii.
Au trecut mulţi ani până să pot povesti, dar trebuie povestit ca să nu ne mai întoarcem niciodată acolo.
La Fortul 13 Jilava m-au despărţit de fratele meu, care avea 12 ani.
Am fost dusă de la Fortul 13 Jilava, m-au despărţit de fratele meu, care avea 12 ani. M-au reunit cu fratele meu şi cu încă 9 copii a doua zi. Eram 11 minori, ne-au urcat într-o altă dubă şi ne-au dus la Miliţia Capitalei. Ne-au pus să spălăm veceurile pline de fecale, cu hainele noastre, şi să spălăm culoarele pline de sânge unde bătuseră şi maltrataseră revoluţionarii aduşi pe 21 decembrie din centru.
Asta era pe 22 dimineaţa. Era acolo un fel de catedră comunistă. În stânga era tabloul lui Nicolae, în dreapta al Elenei. Unul dintre noi avea coastele rupte. Fratele meu s-a întins lângă mine.
Eu mă uitam la ceas. Am început să plâng. Tata era la Jilava, mama acasă. Nu ştiam dacă vom mai scăpa vreodată. La un moment dat, l-am simţit pe băiatul cu coastele rupte cum se ridică, ia tabloul lui Ceauşescu şi sare cu picioarele pe el.
Au intrat 5 miliţieni.
— Ce-aţi făcut, mă, aici?!
Nimeni nu l-a pârât pe curajos.
Ne-au pus în genunchi în faţa tabloului. Au aruncat cu rama şi cioburile în noi. Ne-au pus să ţinem mâinile ca la rugăciune şi să ne cerem iertare că am făcut aşa ceva.
Apoi ne-au urcat într-o altă dubă şi, în jurul orei 9 dimineaţa, am ajuns la Centrul de primire minori de pe strada Aron Florian, din spatele Ambasadei americane. Acolo ne-au băgat într-un demisol. Ne-au băgat dezbrăcaţi — 9 fete şi băieţi. Au dat drumul la furtun, cu jet de apă, când rece, când fierbinte. De la jetul ăla puternic, opărit, cineva a rămas cu semn pe spate.
Apoi au zis:
— Aduceţi prosoapele!
Am crezut că ne lasă să ne ştergem. Dar acelea nu erau prosoape, erau un fel de cârpe înnădite. Au început să ne lovească pe corp cu ele. Pe corpul ud, acele cârpe loveau şi usturau groaznic... Ce durere! În următoarele zile, aveam corpul negru de vânătăi.
La centrul de primire minori Aron Florian era o directoare căreia trebuia să-i spunem "mama Gabor". Se numeşte Maria Niţulescu. În 2008, Maria Niţulescu a devenit director general adjunct DGASPC Sector 2, pusă de Onţanu. A ieşit la pensie ca general cu patru stele, fiind fost cadru MAI. Locuieşte undeva în Corbeanca şi are o fiică. E bine, are nepoţi, îi scoate la plimbare.
Când am ieşit public, am cerut de multe ori să iasă şi să mă acuze, să spună că nu e adevărat. Să vină cu mine în emisiuni. Am găsit copii care au trăit acolo, am găsit copii şi la Mineriadă care au fost bătuţi acolo. La comanda ei se executa totul acolo.
Eram puşi în genunchi să ne cerem iertare că am ieşit în stradă. De acolo urma să ne ducă la şcoala de corecţie de la Bacău.
Fratelui meu i-au făcut dosar de delincvenţă juvenilă, iar mie de prostituată. Dimineaţa eram treziţi din pat cu bucăţi de lemn şi ne băteau la tălpi.
În dormitorul băieţilor era un morman de fecale, pe care m-au pus să-l strâng cu mâinile goale şi să-l duc la baie. O baie turcească. Ieşeam din dormitorul băieţilor, traversam holul cu fecalele în maini. Am descoperit un făraş de fier la toaletă. Am început să car fecalele cu el. M-au văzut şi m-au aruncat în mizeria aia. Apa era oprită. Am încercat să mă spăl cu apa de pe jos dintr-o toaletă.
Ne-au controlat de păduchi. Eu aveam părul foarte lung. Pe băieţi i-au tuns chilug, iar mie mi-au turnat un litru de ulei în păr. Uleiul din păr s-a chinuit mama apoi foarte mult să-l scoată.
În noaptea de 22 spre 23, mi-au făcut control ginecologic. Eram virgină. Dormeam în pat cu o fată şi mi-au spus că directorul centrului de primire Bogdan Odobescu o să mă violeze, pentru că îmi făcuseră dosar de prostituată. Din fericire, afară se trăgea. Noi ne băgam ba în pat, ba sub pat, pentru a ne proteja.
Dimineaţa, pe 23, a fost momentul cu mormanul de fecale, după care, brusc, ne-au chemat în sala cu televizorul. I-am văzut la televizor pe Caramitru şi pe Dinescu, care spuneau că "Revoluţia a învins!".
La un moment dat, "mama Gabor" şi toate celelalte "mame" — aşa trebuia să le zicem tuturor femeilor de acolo au început să se poarte frumos.
Una dintre ele, "mama Margareta", era un dulap de femeie. Ea mă lua pe mine într-o mână şi pe fratele meu în cealaltă şi ne dădea cap în cap.
După scenele de la televizor ne-au zis însă să le dăm numerele de telefon ca să poată chema părinţii să ne ia acasă.
Între timp, pe tata îl eliberaseră din Jilava.
S-a dus acasă strigând "Victorie, victorie!". A întrebat:
— Unde sunt copiii?
Mama i-a răspuns:
— Tu nu intri în casă până nu vii cu copiii!
Tata a plecat pe străzi. Rudele şi prietenii ne-au căutat. Au răscolit tot Bucureştiul. La un moment dat, pe 23, tot căutându-ne, fratele tatălui meu s-a gândit să meargă şi la acel centru. Locuia chiar pe strada Aron Florian, cea cu centrul. S-a dus să bată la uşă şi să întrebe:
— Aveţi aici nişte copii?
Între timp, o anunţaseră şi pe mama. Mama a venit, dar nu avea buletinul la ea. Am avut noroc că unchiul avea buletinul.
Când a intrat mama, am sărit în braţele ei şi ale unchiului şi am început să le spun:
— Mama Gabor ne-a bătut, mama Margareta ne-a făcut...
A venit Bogdan Odobescu şi a zis:
— Lăsaţi copiii cu mine să le dau hainele.
Am coborât şi acolo era ca o cameră de tortură, cu uşă metalică cu vizetă. Ne băgau acolo să ne dea hainele. Fratele meu nu mai avea cizmele, eu nu mai aveam cercei.
Ne-au băgat acolo şi a început:
— Cine v-a bătut, mă, aici?
Mama era un etaj mai sus.
Fratele meu a zis:
— Păi voi ne-aţi bătut!
Atunci Odoboescu început să lovească în uşă: bang, bang, lovituri puternice.
— Cine v-a bătut, mă, aici?
Vă daţi seama cum se aude o astfel de uşă de metal?!
Fratele meu a răspuns iar:
— Voi ne-aţi bătut!
La un moment dat, fratele meu a tăcut.
Atunci Odobescu a zis:
— Îl vezi? Aici nu v-a bătut nimeni, niciodată. După ce ieşiţi pe uşa asta, să nu povestiţi ce vi s-a întâmplat aici, că o să vă urmăresc şi o să vă omor.
Mama ne-a luat şi ne-a întrebat ce s-a întâmplat, dar noi am răspuns:
— Nimic..."
Printre invitaţi s-a numărat şi Cătalina Lupu, prietena din copilarie a Nicoletei. Ea a povestit despre căutarea Nicoletei în zilele în care aceasta a fost arestată. Si despre ce efecte au avut bătăile şi teroarea acelor zile asupra prietenei sale.
"Tatăl NIcoletei era o figură, o persoană foarte carismatică. Noi eram în cartier o familie mare, extinsă. Ce ne-a impresionat... eram în vacanţa de iarnă, mai aveam două săptămâni şi făceam 15 ani. M-au impresionat lacrimile Elvirei. Elvira era mama Nicoletei. Era cea mai frumoasă persoană, o adevărată Sophia Loren, cu un copil mic în braţe, disperată că îi lipseau copiii şi soţul de acasă.
Atunci am făcut un fel de recensământ şi am zis:
— Ăştia mari plecăm să-i găsim şi îi lăsăm pe cei mici închişi în case, că dacă murim, să mai aibă părinţii noştri alţi copii.
Nu am ajuns decât până la Spitalul Colţea. Acolo am văzut pentru prima oară în viaţa mea ce înseamnă sânge.
Am văzut ambuscada. Am fost speriaţi şi am fugit, efectiv. Multă vreme ne-am acuzat că n-am găsit-o.
Am venit spre seară acasă. Mama mă bătea şi mă pupa în acelaşi timp, spunând:
— Eu te-am făcut, eu te omor! Nu mori aşa, ca proasta!
Anii au trecut şi am regăsit-o pe Nicoleta, pentru că ea a plecat din cartier, pe Facebook, după 20 de ani.
Dar eu am revăzut-o pe ea în februarie 1990. Nu mai avea sclipirea în ochi. Nico era de o efervescenţă şi bucurie, era copilul cartierului. Când am văzut-o în februarie, avea privirea stinsă. Nu am vorbit mult cu ea atunci pentru că ea nu mai era ea.
Vorbea puţin şi se ascundea. Am găsit-o după OUG 13, pe pagina unui jurnalist", a descris Cătălina.
***
Nicoleta Giurcanu este căsătorită cu Cătălin, fiu de erou martir. Cătălin avea 16 ani când a adus acasă trupul tatălui său împuşcat la Revoluţie. L-a spălat, l-a îmbrăcat, l-a pus în sicriu. Bradul de Crăciun a fost aşezat, în loc de flori, pe coşciug.
Povestea Nicoletei Giurcanu va fi studiată în viitor în manualul de Istorie, la capitolul Istoria Comunismului. Nicoleta a câştigat locul 1 la concursul de mărturii/participant la Revoluţie.
***
Muzeului Comunismului din Bucureşti găzduieşte în perioada 9 decembrie 2024 – 31 ianuarie 2025 expoziţia "Martori şi eroi - 35 de ani de la Revoluţia din 1989". Mai multe informaţii, aici.
