Lumea lui Putin, văzută de comentatori americani

Preşedintele rus Putin "trăieşte într-o altă lume", ar fi declarat cancelarul german Angela Merkel preşedintelui american Obama într-o conversaţie recentă cu privire la criza din Ucraina, căutând să explice acţiunile aparent nesăbuite a lui Putin. Alţi comentatori l-au găsit pe Putin iraţional, chiar maniacal. Cu toate acestea, în ultimele săptămâni, Putin a fost maestrul jocului, declanşând surprize, creând situaţii pe teren, sfidând sancţiunile occidentale, uimindu-i pe toţi cu îndrăzneala ambiţiilor sale. Contrar remarcii sugestive a lui Merkel, noi suntem cei care trebuie să acţionăm în lumea lui. Deci, poate că ar trebui să facem un efort pentru a-l înţelege.

Nu ne este de fapt străină. Liderii occidentali au locuit-o până acum câteva decenii, liderii asiatici joacă în continuare după normele ei. Este lumea geopoliticii, de competiţie a marilor puteri, adaptate la condiţiile ciudate ale Rusiei. Mai mult decât atât, pentru cei care cercetează istoria Rusiei, Putin este o figură familiară, moştenitor al unei îndelungate tradiţii de gândire strategică rusă, ceea ce ruşii ar numi "şcoala marii puteri" a relaţiilor internaţionale. Acesta se bazează pe patru idei principale:

• Statele suverane sunt actorii centrali pe scena mondială, aşa cum au fost după Tratatul de la Westfalia din 1648. Companiile private, organizaţiile neguvernamentale, precum şi alte entităţi nestatale, nu sunt actori autonomi ce-şi urmăresc propriile interese, ci mai degrabă instrumente ale puterii de stat.

• Conflictul este inevitabil, deoarece statele suverane prin însăşi natura lor, caută şă-şi sporească puterea şi prestigiul în competiţie cu celelalte state

• Puterea dură este moneda ţării într-o lume a conflictului şi dizarmoniei

• Numai marile puteri pot urmări cu adevărat politici externe independente. Ele sunt, prin definiţie, puţinele ţări ce determină structura, conţinutul şi direcţia de afaceri la nivel mondial.

Potrivit acestei gândiri, Putin s-a dedicat, de când a ajuns la putere în urmă cu 14 ani, planului de restabilire a Rusiei ca mare putere, după umilirea naţională din anii 1990. "Pentru prima dată în ultimii 200-300 de ani", a scris el după ce şi-a asumat puterea, "Rusia se confruntă cu o ameninţare reală de alunecare pe locul doi, sau chiar locul trei, pe podiumul statelor lumii. Suntem în criză de timp pentru a contracara această ameninţare. Trebuie să utilizăm toate forţele intelectuale, fizice şi morale (pentru a face acest lucru)". Calea spre măreţia restaurată, în mintea lui, a fost bazată pe ideea pan rusismului, un amestec de patriotism, putere, statalitate şi solidaritate socială.

În primele sale două mandate de preşedenţie, Putin a reconstruit un stat centralizat şi a proiectat o redresare economică. În ultimii ani, el s-a concentrat pe regenerarea puterii Rusiei, crescând constant apărarea şi modernizarea armatei. Odată cu anexarea Crimeei, a declarat cu îndrăzneală terminarea retragerii geopolitice de 35 de ani, ce a început cu invazia de rău augur a lui Brejnev în Afganistan. Nu a fost nimic iraţional în această abordare şi nici un efort de ascundere a scopurilor. Nimeni nu a fost surprins că Putin s-a mişcat pas cu pas spre îndeplinirea misiunii sale, chiar dacă succesul său a fost mai mare decât l-ar fi prezis oricine în anul 2000.

Pentru Occident, întrebarea este cât de mult intenţionează Putin să forţeze progresul geopolitic a Rusiei. Există limite geografice în ideea lui de neo-ţarism? Aici, de asemenea, tradiţiile ruseşti pot oferi indicii.

Rusia se întinde pe aproape întregul platou Eurasiatic, o câmpie vastă ce se întinde din Europa de Est spre Pacific. Profunzimea strategiei a fost esenţială pentru securitate. Prin urmare, liderii ruşi au încercat să împingă frontierele cât mai departe posibil de inima Rusiei centrată pe Moscova. Expansiunea Rusiei s-a încheiat, nu atunci când a ajuns la barierele apărate fizic, ci atunci când a ajuns împotriva puterilor comparabile - puterile germanice, Germania, Austria şi apoi Germania unită în partea de vest; China în est, şi puterile anglo-saxone, în primul rând Marea Britanie şi apoi Statele Unite în partea de sud. Aceste puteri i-au determinat spaţiul strategic al Rusiei.

Astăzi, spaţiul ex-sovietic, cu excepţia Ţărilor Baltice şi Rusiei, este prin design o regiune de state fragile, cu elite corupte şi sărăcie generalizată, care oferă rezistenţă redusă Rusiei dinamice.

Astăzi, spaţiul ex-sovietic, cu excepţia Ţărilor Baltice şi Rusiei, este prin design o regiune de state fragile, cu elite corupte şi sărăcie generalizată, care oferă rezistenţă redusă Rusiei dinamice. Nu era aşa mai demult. În anii de după colapsul sovietic, Moscova privea alarmată cum cresc puterile din afară, în primul rând cum Statele Unite şi forţele nestatale, în special grupurile islamice radicale, pătrundeau în această regiune, afectând prezenţa Rusiei şi ameninţându-i securitatea. Până când Putin a început să reconstruiască statul, cu toate acestea, Rusia nu a avut mijloacele necesare pentru a rezista.

Două evenimente în 2004 - atacul terorist cecen împotriva unei şcoli din Beslan, în Caucazul de Nord şi Revoluţia Portocalie din Ucraina - au legat împreună diversele ameninţări şi au conturat dimensiunile provocării în mintea lui Putin. Atacul din Beslan l-au convins că Statele Unite folosesc lupta împotriva terorismului ca pe o perdea de fum pentru avansarea geopolitică, deoarece nu era mai presus de ceea ce văzuse la teroriştii ceceni: "să muşte o bucată suculentă" din Rusia, după cum s-a exprimat el.

Revoluţia Portocalie a făcut legătura în mintea lui între promovarea democraţiei Americii şi avansarea strategică geopolitică a ei în spaţiul rusesc. Într-adevăr, el a crezut că evenimentul era o repetiţie generală pentru planurile Washingtonului privitoare la Rusia. Ca răspuns, Putin a început să elaboreze o politică coerentă, combinând instrumentele militare cu cele economice şi cu puterea de influenţă, pentru a contracara Statele Unite şi reafirma supremaţia Rusiei în spaţiul ex-sovietic. A urmat abrupt, deşi în mare măsură sub acoperire, concurenţa în Asia Centrală; războaiele împotriva Ucrainei şi Georgiei; confiscarea Abhaziei şi Osetiei de Sud din Georgia în 2008 şi anexarea Crimeei.

În 2011, Putin şi-a anunţat ambiţia sa pe termen lung - să tragă toate fostele state sovietice într-o Uniune Eurasiatică, pe care o va domina Rusia. Ucraina este acum câmpul de luptă central şi esenţial pentru această viziune, pentru că fără Ucraina, Uniunea nu are nici sens economic, nici strategic, acordându-i Ucrainei un mare potenţial economic şi locaţie strategică centrală între Rusia şi Europa.

Modul de a pune la punct expansiunea rusă nu constă în negarea vizelor şi îngheţarea activelor oficialilor ruşi şi ale asociaţilor lor de afaceri, abordarea actuală a Occidentului. Nici sancţionarea sectorului economic, precum ameninţă Occidentul, nu o să reuşească. Securitatea naţională întotdeauna decide bunăstarea economică în lumea Moscovei şi a lui Putin. Mai degrabă, istoria indică că modul de a opri Rusia este de a organiza regiunile de-a lungul periferiei sale. Occidentul a făcut deja asta în Europa de Est şi Ţările Baltice, care acum sunt ancorate în condiţii de siguranţă în Uniunea Europeană şi NATO, cu toate că aceste state vor necesita reasigurare şi suport continuu pentru aprofundarea integrării în instituţiile europene.

Dar Ucraina, ca şi Moldova, şi statele din Caucaz, sunt aproape de a deveni state eşuate. Consolidarea unui stat modern este o sarcină enormă, ce necesită înlocuirea unei elite de pradă, care a sabotat dezvoltarea economică - potrivit Fondului Monetar Internaţional, economia Ucrainei a crescut cu aproximativ un sfert din 1992, în timp ce economia Rusiei s-a dublat.

O asemenea sarcină necesită miliarde de dolari pentru a trece peste un deficit de finanţare pe termen scurt şi mai multe miliarde pentru a construi o economie modernă, ​​competitivă. Putin pariază pe lipsa de resurse a Occidentului, viziunea şi răbdarea de a contribui la consolidarea Ucrainei. El crede că istoria este de partea lui şi că lumea lui este cea reală. Occidentul va trebui să-i demonstreze că greşeşte.

Thomas Graham, este un asociat senior la Institutul Jackson, fost director senior pentru Rusia, în Consiliul Naţional de Securitate SUA între anii 2004-2007.. Copyright © 2014 The Whitney and Betty macmillan Center for Internaţional and Area Studies at Yale.