Forţa şi valoarea luminii în Renaştere

”Când lumina frumuseţii atinge aspectul vizibil al omului, ea se exprimă prin eleganţă. Când se reflectă în acţiunile tale, este curtoazie. Când vă pătrunde emoţiile şi sentimentele, se manifestă ca bunătate a inimii şi când luminează ideile, frumuseţea este înţelepciune”. Miguel Angel Padilla Moreno

Platon a descris frumos lumina în cea de-a VI-a Eneada: "Chiar şi aici dedesubt, frumuseţea se găseşte mai mult în lumina care străluceşte asupra simetriei decât în simetria însăşi. Aceasta oferă farmecul."

În Renaştere, lumina este înfăţişată în mod real pentru a reprezenta o lumină care atinge fiinţele umane, o lumină care arată lucrurile aşa cum sunt, în care tot ceea ce este atins de ea este frumos şi ideal. În mod special, acum frumuseţea operei de artă este construită cu perspectiva şi proporţiile ideale deduse din calculul matematic şi geometric. Unul dintre primele indicii cu privire la frumuseţea Renaşterii a fost evoluţia luminii şi modul în care a fost cuprinsă. Din această observaţie ne punem întrebarea: ce calităţi ale luminii fac frumosul? Cum şi de ce a fost stabilită lumina ca parametru şi instrument de manifestare a frumosului?

Frumuseţea în operele de artă renascentiste este repezentată în mare măsură de tratarea luminii; deci lumina a fost stabilită ca un instrument pentru a reprezenta tot ce este frumos şi bun. Este sinonimul frumuseţii perfecte provenite din natură, fiind diferită de perioada gotică, unde lumina era simbolică şi avea un caracter divin.

Lumina în pictură îndeplineşte obiective plastice şi estetice, fiind un factor fundamental în prezentarea tehnică a operei, având şi o componentă simbolică, mai ales în religie, unde acest element a fost asociat adesea cu divinitatea. Este esenţială pentru compoziţia imaginii: jocurile de lumină şi umbră stau la baza desenului şi în interacţiunea lor cu culoarea, reprezintă aspectul esenţial al picturii, cu influenţă directă asupra unor factori precum modelarea şi relieful. Prezentarea tehnică a luminii a evoluat de-a lungul istoriei picturii, fiind create diverse tehnici pentru a surprinde, cum ar fi: umbrirea, clarobscurul, estomparea sau întunericul.

"Lecţia de anatomie a dr. Tulp", Rembrandt (wikipedia.org)

„Atracţia pe care o exercită lumina asupra artistului depăşeşte funcţia sa practică de element care defineşte volumele şi spaţiile. Lumina este de asemenea, un element care în sine are o magie şi o atracţie deosebiă” - Josep Asuncion

Calitatea şi aspectul reprezentării luminii sunt legate în multe cazuri de tehnica utilizată. Lumina este esenţială şi pentru reprezentarea figurii umane în pictură, deoarece afectează volumul şi generează diversele limite în funcţie de jocul de lumini şi umbre, care delimitează profilul anatomic.

„Lumina este piatra de temelie a artei observaţionale, precum şi cheia controlului compoziţiei şi a povestirii. Este unul dintre cele mai importante aspecte ale artei.” - Richard Yot

Primele studii ştiinţifice asupra luminii au apărut în Grecia: Aristotel a spus despre culori, că acestea sunt „amestecuri de diferite forţe ale luminii solare şi lumina focului, aerului şi apei”, precum şi că „întunericul se datorează privării de lumină”.

Cultura Renaşterii a însemnat o întoarcere la studiul naturii; se răspândeşte utilizarea pânzei ca suport şi tehnica picturii în ulei. Uleiul a oferit o bogăţie cromatică mare facilitând reprezentarea efectelor de luminozitate şi de lumină, ce puteau fi reprezentate într-o gamă mai mare de nuanţe. Lumina în Renaştere este intensă în prim plan, diminuându-se treptat spre fundal. Clarobscurul este o metodă de a da relief obiectelor, în timp ce studiul degradeurilor a fost aprofundat ca tehnică de reducere a intensităţii culorii şi modelare pentru a clasifica, aranja, ordona diferitele valori ale luminii şi umbrei.

Pictură de Caravaggio: Sfânta Ecaterina a Alexandriei (Youtube.com)

Artiştii Renaşterii au reinterpretat valorile plastice ale artei greco-romane, ceea ce le-a permis să le aplice nu numai tehnicile, ci şi noile tehnici ale timpurilor lor, motiv pentru care pictura s-a remarcat în mod deosebit. În Renaştere, concepţia despre frumuseţe se bazează practic pe o „armonie a proporţiilor”, unde creatorii săi se vor strădui să găsească cele mai perfecte canoane ale frumuseţii, evaluând astfel omul ca fiinţă făcută pe bază de proporţii.

Lumina în această perioadă este înfăţişată într-un mod real pentru a reprezenta o lumină care atinge şi fiinţele umane, care arată lucrurile aşa cum sunt, unde tot ceea ce este atins de lumină este frumos şi ideal. Lumina este pentru toată lumea, încetează să mai aparţină doar divinităţii, fiind arătată cu măsură şi proporţii autentice.

Pictura "Sacrificiul lui Isaac" a pictorului italian Caravaggio, deţinută de Galeria Uffizi din Florenţa (Wikipedia.com)

Manipularea luminii şi a umbrelor în pictura renascentistă aduce diferite oportunităţi, printre care:

- iluminează obiectele din spate. Îşi pierd volumul şi le arată cu un contur foarte definit şi uniform pe fondul luminos natural;

- arată profunzime în plan, ceea ce este înainte şi după plan;

- creează o percepţie reală, pământească a dimensiunilor;

- face posibilă vizualizarea formelor, a culorilor şi a spaţiului din mediul înconjurător;

- lumină omogenă şi expresivă.

În timp ce perspectiva defineşte un nou mod de reprezentare a spaţiului, studiile renascentiste asupra luminii explorează noi modalităţi de prezentare a lucrurilor, a naturii etc. Clipele de lumină, transparenţele şi refracţia formează nucleul studiilor din secolul al XVII-lea. Lumina şi materia nu mai aveau niciun secret pentru pictorii din această perioadă.

Detaliu din fresca „Crearea lui Adam” din Capela Sixtină pictată de Michelangelo. (youtube capture)

Marii arhitecţi ai Renaşterii au fost matematicieni, sculptori şi pictori, astfel că parametrii proporţiei lumină - frumuseţe ale picturii sunt transferaţi în arhitectură. Ei alcătuiesc o lumină care îmbunătăţeşte scara corpului, o lumină omogenă ce luminează opera în întregime, o lumină care întâmpină omul. Importanţa acordată fiinţei umane în această perioadă îi redă frumuseţea, datorită unei lumini construite pentru om.

Statuia lui David de Michelangelo expusă la Galeria Academiei din Florenţa (Wikipedia.com)

Principalul element arhitectural al arhitecţilor Renaşterii este „cupola”, care avea o formă circulară, simbolizează egalitatea. Astfel lumina care este adusă în clădiri este o lumină a egalităţii sau a echilibrului. Omul poate face şi acum parte din frumuseţe. Frumuseţea şi lumina sunt la egalitate. Nu ne referim la lumină drept aureola divină care coboară din cer spre om, ci recunoaşterea luminii şi a umbrelor, care vor fi folosite în favoarea fiinţei umane.

Ochii privitorului sunt atraşi de metaforele şi motivele ce fac parte din estetica Renaşterii. Vederea era simţul privilegiat şi acţiona ca o oglindă în care „FRUMUSEŢEA UNIVERSULUI” era reflectată datorită LUMINII.

Între artă şi filozofie a existat un dialog, o reciprocitate, cele două manifestări culturale îmbogăţindu-se reciproc, ceea ce ne duce cu gândul la legăturile dintre vizibil şi invizibil, între tărâmul naturii şi tărâmul spiritual. În virtutea acestui fapt am putea afirma că producţia artistică se bucură de o naturaleţe spirituală.