Cum a ajuns Renaşterea la strălucirea şi perfecţiunea corpului uman

Epoca de aur: Splendoare în arte
Primăvara, de Boticelli
Primăvara, de Boticelli (Wikipedia)

Perioada renascentistă, născută după îngheţul iernii medievale, a dat viaţă unei primăveri simbolice a florilor şi fructelor spirituale. În această perioadă, s-a căutat restaurarea demnităţii autentice a fiinţei umane, iar acest lucru nu a putut fi posibil decât printr-o Renaştere.

Cunoaştem că Renaşterea este considerată perioada istorică şi artistică care se dezvoltă în timpul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea în Europa de Vest. Se produc o serie de schimbări fundamentale în cultură şi societate, care au marcat trecerea de la Evul Mediu la Evul Modern, de la vechea cultură medievală la o nouă formă intelectuală, centrată pe om şi natură, deşi întotdeauna încadrată într-un mediu pe deplin creştin.

Termenul Renaştere derivă din expresia italiană „rinascita”, cuvânt folosit pentru prima dată de scriitorul Petrarca, ce are o caracteristică esenţială. El a avut o admiraţie deosebită pentru antichitatea greco-romană, considerând culturile clasice ca fiind realizarea supremă a unui ideal de perfecţiune. Este vorba despre o renaştere, o renaştere a idealurilor pe care le-au inspirat acele popoare, contemplarea liberă a naturii după secole de predominanţa unui tip de mentalitate mai rigid, stabilit în Europa Evului Mediu.

O altă sursă aminteşte că termenul renaştere a fost inventat de artistul şi istoricul Georgio Vasari în „Vieţile” sale (1550-1568), făcând aluzie la renaşterea culturii clasice după obscurantismul medieval. Deci reprezintă un fenomen social, politic şi cultural ce a cuprins întregul continent european în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. În istoriografia modernă, prima definiţie a Renaşterii vine de la istoricul francez Jules Michelet - "La Renaissance", 1855 -, pe când viziunea actuală asupra lumii renascentiste a fost făcută de Jacob Burckhardt în eseul "The culture of the Renaissance in Italy", 1860. Se produce în această etapă un nou mod de a vedea lumea şi fiinţa umană, cu noi abordări în domeniul artelor, politicii şi filozofiei.

Renaşterea marchează începutul Epocii Moderne, o perioadă istorică care se stabileşte de obicei între descoperirea Americii în 1492 şi Revoluţia Franceză din 1789.

În mentalitatea Renaşterii putem observa o apărare puternică a demnităţii fiinţei umane. Această demnitate este produsul intelectului şi descoperirilor, nu al sufletului raţional, aşa cum era considerat în epoca medievală. Corpul uman încetează să mai fie umbră, semn şi cauză a păcatului şi face loc unei viziuni optimiste, deschise şi entuziaste asupra fiinţei umane. Inteligenţa şi munca sunt mijloacele de care dispune omul, pentru a crea şi a se crea pe sine.

Această perioadă a fost caracterizată de o mare dezvoltare artistică şi de schimbări sociale, politice şi economice, care au încercat să îngroape vestigiile Evului Mediu (pe care le considerau ca o etapă întunecată) şi să conducă la dezvoltarea burgheziei.

Renaşterea exprimă într-un cânt nou, bucuria sufletului ce-şi slăveşte creatorul, entuziasmul spiritului ce primeşte lumina. Acest cântec, transcris în poezie, în muzică, în arhitectură, în pictură şi în sculptură se numeşte civilizaţia florentină.

FIINŢA UMANĂ ÎN RENAŞTERE

Omul, conştient de capacitatea sa morală şi intelectuală, îşi asumă aceeaşi funcţie creatoare pentru a genera frumuseţe şi o viaţă demnă, deci nu se mai simte inferior. Dacă în gotic Divinitatea este umanizată pentru a fi aproape de om, acum aproape că se ajunge la Divinitate prin creaţie artistică, pentru că atunci când creează are o stare interioară de linişte şi pace sufletească ce nu poate fi exprimată în cuvinte. Această încredere în sine, împreună cu studiul textelor antice, face posibilă dezvoltarea unor noi ramuri, precum geografia, astronomia şi anatomia.

Ca o consecinţă a acestei interpretări creştine a clasicului, apare o nouă concepţie despre lume, despre artă şi despre artist. Astfel, se impune o abordare raţională, conform căreia totul, inclusiv arta, este măsurabilă şi dezvăluie perfecţiunea cerească şi armonia divină.

Artistul şi inventatorul nu sunt doar aproape de Divinitate, atunci când îşi pun toată puterea minţii şi a spiritului pe material, ci şi fundamental se folosesc de puterile atotputernice pe care le-au primit de la Providenţa Divină. Câţi trec prin viaţă fără să descopere că au fost făcuţi după chipul şi asemănarea Divinităţii? Alţii, dimpotrivă, folosesc această putere pentru binele umanităţii. Partea minunată este că omul are disponibilităţi nebănuite. Sigura limită este capacitatea noastră de a visa şi puterea de decizie pe care o punem în ideiler noastre.

Artistul acestei perioade a fost atras de cultură şi cunoaştere în general şi a început să studieze modelele antichităţii, în timp ce studia discipline ca anatomia, a investigat noi tehnici precum „clarobscurul” şi „perspectiva”, dezvoltând enorm modalităţile de reprezentare a lumii naturale cu fidelitate. Paradigma acestei noi atitudini este Leonardo da Vinci, care era interesat de multiple ramuri ale cunoaşterii, dar în acelaşi mod Miguel Angel Buonarroti, Rafael Sanzio, Sandro Botticelli şi Bramante au fost artişti mişcaţi de imaginea antichităţii şi preocupaţi să dezvolte noi tehnici sculpturale, picturale şi arhitecturale, precum şi muzica, poezia şi noua sensibilitate umanistă.

Când Renaşterea a intrat în Italia, este vorba despre căutarea altei forme şi renunţarea la arta pur liniară. În Quattrocento (căutarea canoanelor clasice ale frumosului şi se punea accent pe observarea naturii) în Florenţa, pictura a ajuns la un moment culminant odată cu apariţia primilor artişti şi a diferitelor şcoli. Cinquecento (papii Romei şi cei din familia Medici au susţinut cu ardoare dezvoltarea artelor) reprezintă cea mai strălucită epocă a artei universale, în care apar toţi marii artişti. În secolul al XVI-lea renaşterea italiană s-a răspândit în toată Europa, pe la marile curţi regale, unde artiştii italieni au fost foarte apreciaţi. Un factor care a contribuit la difuzarea noii arte a fost „gravura”, a cărei producţie de masă a permis extinderea lucrărilor artiştilor pe tot continentul. Piaţa de artă s-a extins considerabil, iar munca dealerilor a fost esenţială; una dintre cele mai mari pieţe de artă ale vremii a fost Anvers.

CARACTERISTICILE RENAŞTERII

În mod generic acestea pot fi stabilite în :

- Întoarcerea la antichitate: mitologia şi istoria clasică au fost luate ca motive tematice, precum şi adoptarea elementelor simbolice antice. Obiectivul a fost păstrarea şi cunoaşterea legilor care susţin arta clasică. Reevaluarea artei clasice provine din descoperirile arheologice precum monede, sculpturi romane şi din recuperarea unor tratate clasice precum cele ale lui Vitruvius, esenţiale în renovarea arhitecturii.

- Apariţia unei noi relaţii cu natura, care este legată de o concepţie ideală şi realistă a cunoaşterii. Aspiraţia de a accesa esenţa naturii, ca în cele mai vechi timpuri. Noile valori ale artistului vor fi frumuseţea şi armonia, desprinse de religie şi susţinute de studiul naturii, create prin măsură şi proporţie oferă artistului noi instrumente pentru a-şi realiza lucrările.

- Renaşterea face din om măsura tuturor lucrurilor. Presupune o pregătire mai amplă a artistului, ce se eliberează de mecanismele Evului Mediu, pentru a se ridica la scară socială. Figura umană este noul centru de interes al artistului, care studiază cu atenţie anatomia, pentru a realiza o reprezentare exactă, evaluând în acelaşi timp aspecte ca mişcarea şi expresia.

- Mecanatul: clasele superioare patronau şi comandau lucrări în mod constant, pentru că arta era privită ca un instrument de prestigiu şi rafinament, ceea ce a dus la un moment de mare strălucire în toate disciplinele artistice. Termenul provine de la Gaius Cilnio Maecenas, care a trăit pe vremea împăratului Cezar Augustus, renumit în istorie pentru sponsorizarea artelor. Însă patronajul artistic a dispărut odată cu imperiul şi a fost preluată în întregime de Biserica Creştină până în Renaştere, când civilii şi-au asumat rolul principal.

Cei mai distinşi patroni au fost: Lorenzo de Medici supranumit „Magnificul”; Federico da Montefeltro, Duce de Urbino; Ludovico Gonzaga, marchiz de Mantua; Alfonso Magnaniul, regele Napoli; Francesco şi Ludovico Sforza, Duci de Milano; pe lângă papii şi cardinalii Bisericii.

- Evaluarea antichităţii clasice: Renaşterea a salvat multe documente produse în antichitatea clasică scrise în latină, greacă şi arabă, care au fost apoi traduse în diferite limbi. În plus s-au dedicat studiului artei greco-romane.

- Apariţia ideii de „domn”: Renaşterea a creat idealul omului multiplu şi învăţat care ar trebui să cunoască mai multe activităţi şi subiecte: Da Vinci şi Michelangelo.

CARACTERISTICILE GENERALE ALE ARTEI ÎN RENAŞTERE

Artiştii Renaşterii au reinterpretat valorile plastice ale artei greco-romane, ceea ce le-a permis să le aplice nu numai tehnicile, ci şi noile tehnici, motiv pentru care pictura s-a remarcat în mod deosebit. Arta Renaşterii s-a caracterizat prin :

- Percepţia artei ca obiect şi formă de cunoaştere.

- Imitaţia artei clasice greco-romane în toate disciplinele.

- Studiul anatomiei umane.

- Naturalism (observarea şi imitarea formelor naturale).

- Simetrie, echilibru, proporţie. Renaşterea a pus accentul pe imitarea naturii, pe care a realizat-o prin „perspectivă” sau studii de proporţii, precum cele efectuate de Luca Pacioli asupra „secţiunii de aur” în „De Diva Proportione” (1509). Aici vorbea despre numărul de aur - reprezentat de litera greacă „Fi”- care are diverse proprietăţi precum relaţia cu proporţia, care se regăsesc atât în unele figuri geometrice, cât şi în natură, în elemente precum cochilii, nervurile frunzelor unor copaci, grosimea ramurilor etc. La fel el a atribuit un caracter estetic deosebit obiectelor care urmează raportul de aur, acordându-le o importanţă mistică.

- Studiul geometriei spaţiale (Da Vinci).

- Perspectiva în punctul de fugă.

- Gust pentru lumina diafană (în detrimentul luminii gotice colorate).

- Apariţia clarobscurului.

- Dezvoltarea unor teme profane, precum mitologia, istoria şi peisajul (aceasta întotdeauna subordonată reprezentării principale).

- Apariţia genului în pictură a portretului.

- Aspectul picturii în ulei pe pânză.

În Renaştere, concepţia despre frumuseţe se bazează practic pe o „armonie a proporţiilor”, unde creatorii săi se vor strădui să găsească cele mai perfecte canoane ale frumuseţii, introducând astfel omul ca fiinţă făcută pe bază de proporţii.

Cultura renascentistă a însemnat o întoarcere la raţionalism, la studiul naturii, la cercetarea empirică, cu influenţa deosebită a filozofiei clasice greco-romane. Estetica renascentistă s-a bazat atât pe antichitatea clasică, cât şi pe estetica medievală, aşa că uneori era oarecum contradictorie: frumuseţea oscila între o concepţie realistă a imitării naturii şi o viziune ideală a perfecţiunii supranaturale, lumea vizibilă fiind calea de a urca către o dimensiune suprasensibilă.

ARTIŞTI REPREZENTATIVI AI RENAŞTERI

- PICTURĂ: Giotto, Fra Angelico, Sandro Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Tiziano, Masaccio, El Bosco, Domenico Ghirlandaio, Giorgio Vasari,Piero della Francesca, Michelangelo Buonarroti, Jan Van Eyck şi alţii.

- SULPTURĂ: Michelangeol Buonarroti (totodată pictor şi arhitect), sculptorii din familia Pisano, Lorenzo Ghilberti, Donatello, Verrocchio, Luca Della Robia şi Antonio Pollaiuolo şi alţii.

- ARHITECTURĂ: Andrea Palladio, Filippo Bruneleschi, Leon Battista Alberti, Donato dAngelo Bramante şi mulţi alţii.

Georgio Vasari scrie celebra carte „Viaţa celor mai excelenţi arhitecţi, pictori şi sculptori italieni de la Cimabue până în vremurile noastre” (1542 - 550). Acesta a fost unul dintre predecesorii istoriografiei artei, făcând o cronică a principalilor artişti ai timpului său, punând un accent deosebit pe progresul şi dezvoltarea artei.

Artiştii din zilele noastre ar trebui să ţină cont de „caracteristicile artei renascentiste”, deoarece nu este suficient să cunoşti bine o anumită tehnică (pictură, sculptură, arhitectură), ci să aibă o plajă mult mai mare de cunoştinţe din diferite domenii, pentru a putea fi capabili să creeze o operă măiastră. Credinţa în propriile capacităţi şi în faptul că lucrurile îşi urmează propria natură lăsată de Divinitate întăresc voinţa şi dorinţa de creaţie. Un artist complet ar trebui să vadă deasupra tuturor lucrurilor, să ştie să le interpreteze, pentru a le da strălucirea şi perfecţiunea cuvenită. Numai aşa arta va putea supravieţui cu toate elementele ei minunate, care ne încântă ochi şi sufletul, dând astfel un nou sens vieţii pe acest pământ.

Să iubim arta şi artiştii adevăraţi, pentru că ei ne hrănesc spiritul cu toată bogăţia lăsată de divinitate!