Capela Sixtină: „Crearea lui Adam”

Imagine din Capela Sixtina pictată de Michelangelo Buonarotti
Imagine din Capela Sixtina pictată de Michelangelo Buonarotti (epochtimes.com)

Operele de artă renascentiste au constituit un exemplu nobil pentru umanitate. Prin aprecierea acestei arte, generaţiile viitoare pot aprecia geniul artiştilor şi studia tehnica artistică pură, iar publicul poate simţi prezenţa divină. Marile opere de artă sunt creaţii ale celor ce credeau în Divinitate, ele reprezentând punctul culminant al creaţiei artistice atinse de om. Când aceste opere, tehnicile care le-au creat şi spiritul care a inspirat artiştii sunt păstrate, societatea umană poate să menţină o legătură cu Divinul.

Arta tradiţională este pentru oameni o căutare superioară a perfecţiunii şi a tărâmului său nelimitat. Iar Renaşterea - perioada istoriei europene dintre secolul al 14-lea şi începutul secolului al 16-lea, ce s-a caracterizat prin revenirea la referinţele culturale şi artistice ale antichităţii clasice - a fost transmisă ca o perioadă de redescoperire a tradiţiilor lumii. Cu toate că societatea umană poate trece prin perioade de decadenţă şi declin, prin Renaştere speranţa pentru reîntoarcerea la tradiţie şi la Divinitate va dăinui.

Fără îndoială că una dintre capodoperele Renaşterii este opera lui Michelangelo: „Crearea lui Adam” - una din frescele ce decorează bolta Capelei Sixtine, fâcând parte dintr-o serie de nouă scene bazete pe Geneza din Vechiul Testament.

O lucrare iconică, ea este una dintre cele mai reprezentative lucrări ale spiritului Renaşterii italiene, prezentând într-o singură imagine un concept la fel de complex precum misterul creaţiei. Putem spune că este cea mai sugestivă şi poetică alegorie a originii şi creării fiinţei umane.

Inspiraţia lui Michelangelo poate să fi venit din imnul medieval „Veni Creator Spiritus”, în care degetul mâinii paterne drepte (digitus paternae dexterae) este rugat să ofere credincioşilor dragoste şi inimă.

Conform scenelor din Geneză reprezentate în ordine de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine, după ce a separat lumina de întuneric, a creat Soarele şi Luna şi a separat pământul de ape, Dumnezeu decide să creeze o fiinţă după chipul şi asemănarea sa şi, cu puterea sa irezistibilă, vine spre pământ într-un nor înconjurat de îngeri. Numele de Adam vine din ebraică şi înseamnă OM, iar forma feminină Adamh înseamnă Pământ. Pe pământ figura lui Adam este deja modelată, aşteptând să i se dea viaţă. Adam este total ataşat de pământ parcă ieşind din el: mâna lui se ridică slab fără forţă proprie, fără scop. În acel moment degetul lui Dumnezeu concentrează toată forţa extraordinară a creaţiei pentru a o transmite lucrării sale şi a o transforma în ceea ce este.

Detaliul izolat al celor două mâini rezumă în sine misterul creaţiei, al vieţii umane. Nicio imagine nu prezintă mai bine prăpastia fizică şi conceptuală dintre Dumnezeu şi Om. Este o interpretare emoţionantă a lui Michelangelo, ceea ce face ca această imagine să constituie o adevărată moştenire lăsată umanităţii.

Detaliu din fresca „Crearea lui Adam” din Capela Sixtină pictată de Michelangelo.
Detaliu din fresca „Crearea lui Adam” din Capela Sixtină pictată de Michelangelo. (youtube capture)

Se observă că degetele celor două personaje nu se ating. Degetul lui Dumnezeu este total întins, arătând o disponibilitate absolută de a ajunge la om. Adam în schimb ţine degetul curbat, împiedicând întâlnirea cu Dumnezeu. Aceasta se poate referi la faptul că, în cadrul credinţelor religioase, Creatorul caută întotdeauna să ajungă la om, dar acesta este cel care decide dacă vrea să ajungă sau nu la Dumnezeu.

Mâna, simbol fundamental al operei artistului, devine o metaforă a principiului creator, prin care se transmite darul vieţii şi se creează, într-o reflecţie oblică, o nouă dimensiune a operei create. Ambele planuri par a fi unite prin intermediul mâinilor, element central al acestei compoziţii simetrice. Creatorul şi creaţia sa, egale în capacitatea lor de a crea diferă doar într-un singur aspect: doar unul dintre ei poate da viaţă.

Nudul perfect al lui Adam poate semnifica că venim în această lume fără nimic şi plecăm lăsând totul în urmă. Adam nu are nimic altceva decât pământul pe care să trăiască, trupul său şi mâna întinsă spre Dumnezeu.

Adam nu vine la viaţă, ci reacţionează la darul vieţii. El este poziţionat într-o postură animată, dar înclinată, relaxată şi dezinteresată, stând în faţa lui Dumnezeu, ca o expresie a recunoştinţei sale pentru darurile lui Dumnezeu.

În această sublimă compoziţie observăm că liniile compoziţionale sunt diagonale oferind scenei un mare dinamism. Plaja de culori reci (albastru, verde, violet) acţionează ca un element sedativ şi blând care creează distanţă, interferând cu obiectele luminoase. Una dintre marile cuceriri în materie de tehnică picturală ale acestei compoziţii este perspectiva, existând o surprindere tridimensională perfectă, realizată cu unghiuri de fugă complicate şi cu o perfecţiune neatinsă până acum în istoria picturii.

Unii consideră că prin intermediul figurilor şi umbrelor reprezentate în spatele figurii lui Dumnezeu, Michelangelo a dorit să reproducă o imagine fidelă a creierului uman, iar alţii cred că mantia roşie din jurul lui Dumnezeu are forma uterului matern, iar că eşarfa verde care atârnă de el ar putea fi un cordon ombilical proaspăt tăiat.

„Crearea lui Adam” este cu certitudine o operă de o mare complexitate, atât din punct de vedere artisitic cât şi al mesajului ascuns în spatele imaginii de ansamblu. S-ar putea să nu înţelegem total reprezentările lui Michelangelo, însă un lucru este cert: după aproximativ 500 de ani, această operă încă intrigă în egală măsură atât cercetătorii cât şi privitorii de rând. Dar poate că acesta a şi fost scopul autorului: ca reflectând atât de mult asupra „Creării lui Adam” să ne ajute să reflectăm asupra propriei noastre existenţe şi a lumii noastre interioare.