520 de ani de la naşterea pictorului El Greco

Expoziţia „Biblioteca lui El Greco” la Muzeul Prado, Madrid.
Expoziţia „Biblioteca lui El Greco” la Muzeul Prado, Madrid. (youtube capture)

Domenikos Theotokopoulos, cunoscut sub numele de EL GRECO (Grecul), a fost un pictor, sculptor şi arhitect grec de la sfârşitul Renaşterii spaniole, care s-a remarcat prin dezvoltarea unui stil foarte personal şi expresiv.

Vede lumina zilei pe 1 octombrie 1541 în insula Creta, lângă Candia, iar marea majoritate a vieţii şi-o petrece în Toledo, Spania, unde moare la 7 aprilie 1614. „El Greco” (Grecul) era o poreclă, dar artistul şi-a semnat picturile normal, cu numele său complet de naştere, în litere greceşti, adăugând adesea cuvântul „Kres” care înseamnă cretan. Insula Creta aparţinea în acea perioadă Republicii Veneţia, dar El Greco şi-a dezvoltat stilul său particular şi cea mai mare parte a carierei sale artistice în Spania.

Descendent dintr-o familie prosperă: tatăl său, Geórgios Theotokópoulos, era negustor şi perceptor de impozite, iar mama lui provenea dintr-o familie distinsă din Grecia. El Greco era un tânăr foarte cult, interesat de pictura şi literatura clasică, era un iubitor al culturii bizantine. Fratele său mai mare Manoussos Theotokopoulos a fost de asemenea un negustor bogat, ce şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în casa lui El Greco din Toledo.

Deşi a petrecut puţin timp acasă, talentele sale s-au dezvoltat în timp ce studia la Şcoala Cretană de Artă Post-Bizantină. S-a pregătit pe insula natală ca pictor de icoane, devenind „Maestrul icoanelor în stil post-bizantin”. În ciuda legăturilor sale evidente cu patria sa, avem puţine informaţii despre viaţa sa timpurie şi puţine lucrări din acea vreme au supravieţuit trecerii timpului.

În prima sa etapă, artistul a practicat pictura cunoscută sub numele de „alla greca”, de influenţă bizantină şi hieratică. Această tendinţă a fost caracterizată prin referirea la scene mitologice, legende şi bătălii istorice într-un mod naturalist. De asemenea, a practicat pictura „alla latina”, tipică Renaşterii italiene. Interesant aici este că El Greco a avut capacitatea de a le uni pe aceste două obţinând o recunoaştere importantă în rândul pictorilor cretani.

VENEŢIA

După ce şi-a părăsit oraşul, s-a angajat într-o călătorie în oraşul Veneţia în jurul anului 1566. În oraşul canalelor s-a întâlnit cu Tiţian şi Tintoretto, dar nu cu intenţia de a le fi discipol, ci pentru a lua ce era mai relevant din pictura renascentistă.

După ce cunoaşte temeinic neliniştea „barocă” a bătrânului Tiţian, îşi însuşeşte, la Parma, măiastra tehnică a clar-obscurului stăpânită de Correggio. A lucrat şi ca pictor de anluminuri, domeniu care reclamă o imensă autodisciplină artistică şi multă sârguinţă.

Printre lucrările sale din această perioadă s-a aflat şi „Vindecarea orbilor” (1567), ce expune influenţa lui Tiţian asupra culorilor folosite, precum şi compoziţia figurilor şi peisajelor cu o profunzime mare, tipică pentru Tintoretto. Aceasta este o pictură de poveste, cu un fundal deschis cu porticuri, tipic luminii aurii de la Veneţia.

„Vindecarea orbilor”, pictură în ulei pe pânză, El Greco, 1570, Metropolitan Museum, New York.
„Vindecarea orbilor”, pictură în ulei pe pânză, El Greco, 1570, Metropolitan Museum, New York. (wikipedia.org)

El Greco a trebuit să se adapteze la limbajul artistic italian; în ciuda adaptării, nu şi-a părăsit propriul stil. A fost descris ca un pictor flamboaiant, cu un spirit inovator. Nu s-a acomodat cu dictatele clientelei religioase.

ROMA

La 25 de ani a plecat la Roma, (1570 – 1576) unde a continuat să fie inspirat şi învăţat de artişti precum Michelangelo Buonarroti, evident în pictura sa Pietà (1572), studiază stilul lui Tiţian, Tintoretto învăţând principiile pe care îşi va baza lucrările în viitor: pictura fără desen anterior, culoarea ca element principal al picturii şi considerarea sa unică a figurilor şi spaţiilor.

În acest oraş s-a aplecat spre stilul artistic al manierismului, iniţiat de Michelangelo şi Rafael în ultima parte a Renaşterii. În timp, această tendinţă artistică a început să se extindă în toată Europa.

Manierismul a fost un stil care a exagerat „maniera” (termenul provine din acest cuvânt) artiştilor marii generaţii a Renaşterii precum Rafael, Michelangelo etc. şi care a subliniat virtuozitatea artistului şi stilizarea imaginilor sale. În lucrările manieriste, spaţiul este comprimat, culorile erau extravagante, iar figurile se prelungeau şi se răsuceau în posturi complexe.

La Veneţia şi Roma, El Greco şi-a dezvoltat arta pe baza naturalismului luminii şi culorii şi a dobândit şi o educaţie teoretică, transformându-se într-un filozof cunoscut pentru vorbele sale ascuţite. Nu a reuşit însă să obţină succes în Italia, aşa că s-a mutat în Spania.

TOLEDO

La 36 de ani, El Greco a călătorit în Spania şi a ajuns la Toledo în primăvara anului 1577, în compania unui tânăr pe nume Francisco Proboste, tovarăşul său necondiţionat, care a rămas cu el mai bine de 30 de ani ca servitor, asistent, reprezentant, colaborator intim, om de încredere şi mai presus de toate, un bun prieten. Poate din acest motiv El Greco nu a simţit niciodată nevoia să se căsătorească. Este indiscutabil că între temperamentul artistului şi spiritualitatea Spaniei acelei epoci exista o profundă afinitate.

El Greco a exprimat tensiunea religioasă cu un manierism exagerat, descriind realist forma umană şi executând magistral perspectiva. Cele mai mari influenţe ale manierismului în El Greco sunt percepute în culorile acide şi opuse, perspectiva iraţională, compoziţiile aglomerate cu un tratament excelent al luminii.

A găsit succes în Toledo, unde a pictat pentru Catedrală şi pentru biserica Santo Domingo el Antiguo. Filip al II-lea i-a cerut să lucreze la El Escorial. La 12 martie 1586, i s-a cerut „Înmormântarea contelui de Orgaz”, astăzi cea mai cunoscută lucrare a sa, realizată pentru biserica Santo Tomé din Toledo.

Imaginea „Înmormântării contelui de Orgaz” a devenit celebră şi costisitoare de îndată ce a fost pictată. Tabloul este construit ca o biserică gotică unde se împletesc cerul şi pământul, viziunea şi realitatea.

„Înmormântarea contelui de Orgaz”, pictură în ulei pe pânză, El Greco, 1586-1588.
„Înmormântarea contelui de Orgaz”, pictură în ulei pe pânză, El Greco, 1586-1588. (wikipedia.org)

În 1596 El Greco a început să primească comenzi importante: altarele pentru Doña María de Aragón din Madrid, pentru Mânăstirea Guadalupe, pentru capela San José din Toledo, pentru Spitalul de la Caridad din Illescas şi pentru Spitalul Tavera. A fost cel mai bun portretist al timpului său, pictând mitologii şi peisaje, precum şi teme religioase. Un succes.

Între anii 1577-1579 pictează „Jefuirea” (Sacristia Catedralei Toledo), ce este o operă complexă impregnată de simbolismul creştin, considerată una dintre cele mai mari opere ale artistului. Picturile sale devin renumite pentru compoziţiile lor dinamice şi inovaţiile uimitoare.

„Jefuirea” (El Espolio), pictură în ulei pe panză, El Greco, 1577-1579.
„Jefuirea” (El Espolio), pictură în ulei pe panză, El Greco, 1577-1579. (wikipedia.org)

Perioada vieţii sale între anii 1588 şi 1595 este puţin documentată. Din 1580 a pictat teme religioase, printre care se remarcă pânzele sale cu sfinţi: „San Juan Evangelista y San Francisco” (c. 1590-1595, Madrid, colecţie privată), „Las Tears de San Pedro” (Lacrimile lui San Pedro), „La Sagrada Familia” (1595, Toledo, Hospital de Tavera), „San Andrés y San Francisco” (1595, Madrid, Muzeul Prado) şi „San Jerónimo” (începutul secolului al XVII-lea, Madrid, colecţie privată). De asemenea, a realizat portrete precum „Cavalerul cu mâna pe piept” (1585, Madrid, Muzeul Prado).

În a doua jumătăte a vieţii sale, maestrul cu caracter ferm, care-şi sublinia totdeauna calitatea de grec, a dobândit autoritate şi avere în Spania. A muncit cu sârg, chiar fără comenzi, aşa zise lucrări „pentru piaţă” , lăsând în clipa morţii sute de picturi neterminate. A fost nevoit să se judece deseori pentru onorarii pentru că nu era dispus să se tocmească.

Casa pictorului se afla în vechiul ghetou; aici venea elita spirituală a Toledoului ca să se bucure de tovărăşia maestrului de mare cultură. În biblioteca sa se găseau, pe lângă lucrările „Părinţilor bisericii”, scriitori clasici greci, şi latini, ba mai mult, după cum notează socrul lui Velasquez, pictorul, scriitorul şi cenzorul Pacheco, El Greco se ocupa şi de probleme de istoria artei; din păcate aceste lucrări nu s-au mai păstrat. Avem cunoştinţă şi de anumite proiecte arhitecturale concepute de el.

El Greco o întâlneşte pe spaniola Jeronima de las Cuevas, ce devine mama singurului său fiu, Jorge Manuel, născut în 1578 când El Greco avea 37 de ani, care va deveni şi el pictor.

„Portretul lui Jorge Manuel Theotocopoulos”, pictură în ulei pe pânză, El Greco, 1600-1605, Muzeul de Arte Frumoase din Sevilla.
„Portretul lui Jorge Manuel Theotocopoulos”, pictură în ulei pe pânză, El Greco, 1600-1605, Muzeul de Arte Frumoase din Sevilla. (wikipedia.org)

Excelentul portret al fiului său este o creaţie singulară şi excepţională în cadrul producţiei lui El Greco, deoarece este o mărturie importantă a vieţii sale de familie. Fără îndoială este unul dintre portretele cu cea mai expresivă vivacitate şi sobrietate elegantă dintre cele realizate de artist. Silueta subţire, de o naturaleţe distinsă, exercită o atracţie puternică, fiind desenat cu o tehnică de facturare foarte fluidă şi în acest caz atentă pentru că este propriul său fiu. A fost considerat un mare maestru al psihologiei portretului.

Stil şi influenţe

El Greco a respins criterii clasiciste, cum ar fi măsura şi proporţia. El credea că harul este căutarea supremă a artei, dar pictorul atinge harul doar reuşind să rezolve cu uşurinţă cele mai complexe probleme.

A fost foarte influenţat de stilul maeştrilor italieni Tiţian, Tintoretto şi mai târziu Michelangelo. Acest lucru se reflectă în lucrările sale timpurii, în care conceptele de spaţiu şi culoare arată clar influenţele lor.

Sosirea sa în Spania a marcat începutul unui stil mai personal şi şi-a găsit identitatea prin pasiunea sa religioasă, interesul său pentru supranatural şi utilizarea culorilor întunecate amestecate cu nuanţe roşii puternice. Modalităţile de prezentare a formei umane sunt elementele cele mai reprezentative ale operei sale, cu figuri zvelte şi lungi şi proporţii distorsionate.

Reprezentările sale despre clădiri, atât în pictură cât şi în sculptură, arată o relaţie puternică cu studiile sale de arhitectură romană. Spre sfârşitul vieţii sale, temele lui El Greco au devenit mai atipice şi el a deviat de la scenele sale mai tradiţionale, situate undeva între cer şi pământ, pentru a reprezenta scene pe deplin mitologice.

El Greco şi-a realizat lucrările în mai multe exemplare, deoarece căuta soluţii cât mai perfecte pentru compoziţiile religioase ce erau construite cu figuri eliberate parcă de legile gravitaţiei. Un exemplu îl constituie „Adoraţia păstorilor”, cu o variantă la Muzeul Prado şi alta la Muzeul de Artă din Bucureşti.

„Adoraţia păstorilor”, pictură în ulei pe pânză, El Greco, 1612-1614, Muzeul Prado, Madrid.
„Adoraţia păstorilor”, pictură în ulei pe pânză, El Greco, 1612-1614, Muzeul Prado, Madrid. (wikipedia.org)

Lucrarea târzie a lui El Greco este caracterizată de o tendinţă spre abstractizare şi mişcări aproape neliniştite. Aici, gesturile păstorilor indică emoţia şi mirarea lor la naşterea lui Isus. El Greco a realizat deseori replici sau variante ale unor compoziţii importante, iar această imagine - de foarte înaltă calitate - repetă trăsăturile unei picturi realizate pentru Juan de Ribera, patriarhul Antiohiei şi arhiepiscop de Valencia.

„Adoraţia păstorilor” de El Greco descrie un subiect tradiţional la care a revenit în ultimul an al vieţii sale. Acest tablou a fost realizat pentru a fi pus deasupra mormântului său din biserica Santo Domingo el Antiguo din Toledo.

La vremea sa a fost considerat un extravagant, care şi-a marcat propria cale stilistică fără a fi bine înţeles, dar remarcăm o mare virtute în modul unic în care a folosit culorile, pictând figuri stilizate şi forme alungite. O teorie foarte veche care încearcă să explice alungirea figurilor sale este că a suferit un notabil astigmatism miopic. Această teorie a fost anulată după efectuarea unor expertize cu raze X pe aceste figuri alungite, ce atestă existenţa unor schiţe anterioare de proporţii normale, ceea ce indică faptul că această alungire se datorează unor probleme pur estetice.

Stilul său unic este suma tuturor elementelor care i-au determinat formarea în Grecia şi Italia, împreună cu religiozitatea şi misticismul Spaniei în care a trăit. Trebuie să menţionăm importanţa enormă a religiei pentru El Greco, fiind fără îndoială tema predominantă a operei sale. De admirat este faptul că a evoluat către un stil personal caracterizat prin figurile sale manieriste extraordinar de alungite, cu iluminare proprie, subţire, fantomatică, foarte expresivă în medii nedefinite şi o gamă de culori care caută contraste.

Arhitectură şi sculptură

A fost foarte apreciat ca arhitect şi sculptor în timpul vieţii sale, proiectând compoziţii complexe de altar. A avut lucrări la care a fost arhitect, sculptor şi pictor, de exemplu la „Spitalul de la Caridad”. Aici a decorat capela spitalului şi a sculptat altarul cât şi sculpturile din lemn care nu s-au mai păstrat. Pentru „El Espolio” a proiectat altarul din lemn aurit, ce a fost distrus, dar micul său grup sculptat al „Miracolului Sfântului Ildefonso” supravieţuieşte.

Cea mai importantă realizare arhitecturală a fost biserica şi mănăstirea din Santo Domingo el Antiguo, pentru care a realizat şi sculpturi şi picturi. El Greco este considerat pictorul care a încorporat arhitectura în pictura sa. Pacheco l-a caracterizat drept „un scriitor de pictură, sculptură şi arhitectură”.

Materiale de pictură

Maestrul a pictat multe dintre lucrările sale pe pânză fină, folosind un mediu uleios vâscos. A pictat cu pigmenţi obişnuiţi ai perioadei sale ca: azurit, plumb-staniu-galben, roşu, lac, ocru şi plumb roşu, dar a folosit scumpul ultramarin natural. Culoarea pe care o foloseşte este inimitabilă; aici vedem influenţa lui Tintoreto şi Tiţian, de la care a absorbit bogăţia culorilor şi utilizarea liberă şi spontană a pensulei. A devenit un artist complet ce a căutat inspiraţie de la marii maeştri, dar a încorporat inovaţii care îl fac unic. A folosit cinci culori: roşu, alb, albastru, negru şi ocru gălbui. Restul culorilor au fost obţinute prin amestecarea acestora.

„Consider că imitaţia culorii este cea mai mare dificultate a artei”, scria El Greco printre însemnările sale.

Ultima perioadă

Fiul său Jorge Manuel, devenit pictor, se căsătoreşte cu Alfonsa de los Morales, care în 1604 îi dăruieşte un nepot pe nume Gabriel, ce a fost botezat de Gregorio Angulo, guvernator al Toledoului şi prieten personal al artistului.

Ultimele sale altare importante au inclus un altar principal şi două laterale pentru capela spitalului Tavera în anul 1608, cu termen de execuţie de cinci ani. „Al cincilea sigiliu al Apocalipsei”, pictură pe pânză pentru unul dintre altarele laterale, arată geniul artistului în ultimii săi ani.

În august 1612, artistul împreună cu fiul său au convenit cu călugăriţele din Santo Domingo el Antiguo să aibă o capelă pentru înmormântarea familiei. Pentru această capelă a fost realizată frumoasa lucrare „Adoraţia Păstorilor”, ce este o capodoperă în toate detaliile sale. Cei doi păstori din dreapta sunt foarte alungiţi, figurile îşi exprimă uimirea şi adorarea într-un mod mişcător. Lumina iese în evidenţă dând fiecărui personaj importanţă în compoziţie. Culorile nopţii sunt strălucitoare cu contraste puternice între roşu portocaliu, galben, verde, albastru şi roz.

În timp ce lucra la o comandă pentru Spitalul de Tavera din Toledo, s-a îmbolnăvit grav şi într-o lună, pe 7 aprilie 1614 a murit. A fost înmormântat în capela din Santo Domingo el Antiguo, ca un omagiu adus lucrărilor artistice realizate în această biserică. Fiul său a continuat să lucreze în atelierul său timp de câţiva ani şi să promoveze lucrările tatălui său.

El Greco a dus o viaţă plină de mândrie şi independenţă, în care şi-a creat propriul stil particular şi ciudat, evitând imitaţiile. Un contemporan l-a definit ca un „om cu obiceiuri şi idei excentrice, o determinare extraordinară, reticenţe extraordinare şi devotament extrem”. Pentru aceste caracteristici, cât şi pentru alte lucruri, el a fost o voce respectată şi un om celebru, devenind un artist spaniol fără tăgadă. Fray Hortensio Felix Paravicino, predicator şi preot spaniol din secolul al XVII-lea, a scris despre el într-un cunoscut sonet: „Creta i-a dat viaţă şi pensule / Toledo cea mai bună patrie unde începe/ să atingă cu moartea eternităţile”. El Greco este considerat în prezent unul dintre cele mai mari genii ale artei universale.