Istoria comunismului

Închisoarea Râmnicu Sărat, celular, camere de detenţie.
Închisoarea Râmnicu Sărat, celular, camere de detenţie. (Epoch Times România)

De ce comunismul şi nu alte epoci din istoria umanităţii, de ce mulţi dintre noi nu pot uita coşmarul prin care am trecut până acum douăzeci de ani? De atunci, unii se prefac că au uitat, alţii chiar au uitat, şi destul de mulţi, aşa-zişii ”nostalgici”, îl regretă!

Cum pot fi uitate toate crimele şi teroarea, procesele şi execuţiile, închisorile şi lagărele de muncă, deportările, frigul şi foamea, toate umilinţele, cum pot fi uitate prostia, incultura, răutatea şi aroganţa torţionarilor şi activiştilor de partid?

Am scris acest serial atât pentru cei care au cunoscut comunismul din interior, cât şi, mai ales, pentru cei care nu l-au cunoscut, în speranţa că, aflându-i odioasa istorie, nu-i vor mai permite să mai apară vreodată de unde a fost izgonit şi, totodată, îl vor izgoni din locurile din care încă nu a fost stârpit.

Un astfel de serial, nici pe departe exhaustiv, ar putea fi şi o formă de catharsis pentru cei care vor să se lepede de mentalităţile comuniste şi încă nu reuşesc, căci molima aceasta, comunismul, este extrem de primejdioasă, chiar mortală. Când oare va fi creat miraculosul vaccin împotriva ei?

Măcar de n-am uita! În acest sens, poeta Ana Blandiana, preşedinta Academiei Civice, a rostit cândva această memorabilă frază: ”Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria poate fi o formă de justiţie”.

1. Spre Marea de Sânge

Nimeni nu ştie cum şi când a început comunismul, când au început râurile să se înroşească şi să se verse în aceeaşi Mare de Sânge. Unii cercetători sunt de părere că idei comuniste apar încă din ”Utopia” lui Thomas Morus, în engleză Thomas More (1478 – 1535), avocat, scriitor şi om de stat.

Acest englez era un tip luminat; printre altele, lucru neobişnuit în epoca lui, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii....

2. Autorizarea crimelor

Teoretic, principalii responsabili pentru teroarea şi crimele ce vor urma în secolul XX sunt Karl Marx şi Friedrich Engels, coautori ai sinistrului ”Manifest al Partidului Comunist” şi autori ai altor lucrări de acelaşi tip.

Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) s-a născut în Germania, fiind fiul unui burghez evreu, convertit la protestantism şi adept al ”Epocii Luminilor”. Culmea e că, din punct de vedere religios, Marx a început ca un creştin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrăţişat tot în calitate de creştin, devenind membru al Ligii celor Drepţi, o organizaţie comunist-creştină. Mai târziu, el a devenit ateu şi i-a făcut pe cei din această ligă să se lepede de creştinism, rebotezând-o Liga Comuniştilor! Ca să vezi!...

3. Teroriştii, la putere

Rusia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea era grav bolnavă. Ţarul Nikolai al II-lea era un om slab, speriat de reforme şi, prost sfătuit, violent cu disidenţii şi cu manifestanţii împotriva regimului său. Colac peste pupăză, în ultimii ani ai Imperiului Ţarist, la curte se aciuise şi celebrul şi ciudatul Rasputin, urât atât de aristocraţi şi de intelectuali cât şi de poporul simplu.

Rusia nu se bucurase niciodată de democraţie. Fusese ultima ţară europeană care abolise iobăgia. Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia adoptase ideile marxiste, dar în rândurile sale existau mai multe curente, cele mai cunoscute fiind ale menşevicilor şi bolşevicilor....

4. Paranoia, ca formă de guvernământ

Spre deosebire de Marx, Engels şi Lenin, idolii săi, Stalin provenea dintr-o familie umilă, tatăl său fiind un biet cizmar, care-şi îneca amarul în beţii de cursă lungă.

Viitorul călău, Iosif Visarionovici Djugaşvili, s-a născut în 1879, la Gori, în Georgia, care pe atunci era o provincie rusească. Georgienii fiind deosebit de religioşi, mama lui l-a înscris la Seminarul Ortodox Georgian din Tiflis (Tbilisi), spre a deveni preot. A intrat încă de pe atunci în legătură cu mişcarea georgiană de rezistenţă care lupta împotriva controlului ţarist...

5. Şleahtă de psihopaţi

Printre călăii subordonaţi lui Lenin şi Stalin s-a numărat şi Felix Edmundovici Dzerjinski. El s-a născut în anul 1877 într-o familie de şleahtici polonezi bogaţi, în Belarus, pe atunci în componenţa Imperiului Ţarist. Însă firea nu i-a fost niciodată nobilă. A fost exmatriculat din şcoala din Vilnius pentru ”activităţi revoluţionare”.

Dzerjinski a intrat în Partidul Social-Democrat Lituanian în 1895 şi a fost fondatorul Social-Democraţiei Regatului Poloniei şi Lituaniei. Şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii în închisorile ţariste. A evadat de mai multe ori...

6. Zdrobirea elitelor

”Rusia scăldată în sânge” este titlul sugestiv al unui roman celebru, scris de Artiom Vesiolîi, despre Revoluţia Bolşevică din 1917 şi războiul civil care i-a urmat. Grăitor titlu pentru acel răstimp! Cum se ştie, Rusia a dat lumii mari scriitori, dar, ciudat, indiferent de opiniile lor politice, prea puţini au emigrat în vremurile acelea de restrişte.

Unii, printre care şi Aleksei Tolstoi, nu au rezistat în Occident şi, de dorul patriei lor înfuntând orice risc, s-au întors în Uniunea Sovietică. Alţii, dintre cei rămaşi, ca Maxim Gorki şi Vladimir Maiakovski, aşteptaseră Revoluţia, punându-se imediat în slujba comunismului...

7. România populară şi socialistă

Cu o autoironie sinucigaşă sau din prostie fudulă, unii conaţionali, inclusiv intelectuali (?), îşi persiflează propriul popor, atribuindu-i toate metehnele din lume, printre care laşitatea şi trădarea, prima fiind deja fixată în celebra formulă ”mămăliga nu explodează”, iar a doua trimiţând deseori la întoarcerea armelor împotriva nemţilor, la 23 august 1944.

Că ”mămăliga chiar explodează” s-a văzut de multe ori în istoria noastră, ultima dată în Decembrie 1989. Cât despre aşa-zisa ”trădare” din 1944, se spun baliverne, fiindcă, la fel ca în primul război mondial, tot aşa şi în al doilea, România avea de recuperat teritorii şi de la Răsărit şi de la Apus şi pe primul loc trebuia pus interesul naţional, mai presus de aliaţii vremelnici, care-şi aveau propriile lor interese...

8. Dincolo de saluturile tovărăşeşti

La prima vedere, relaţiile dintre U.R.S.S. şi ţările ”frăţeşti”, ca şi între acestea din urmă, păreau ideale. În anii ’50, în România erau plasate peste tot lozinci pe care scria: ”Trăiască lagărul de nezdruncinat al socialismului”. În realitate, fiecare dintre ţările căzute în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice avea problemele ei, nu doar ideologice.

Astfel, Stalin smulsese teritorii din România, Polonia şi Cehoslovacia, luase ţările baltice cu totul, proclamase zona ocupată din Germania Republică Democrată şi impusese tuturor vecinilor vestici ai Rusiei comunismul, cu excepţia Finlandei, din care însă smulsese Karelia. În acest sens, Republica Populară Română avea şi ea propriile ei probleme de rezolvat...

9. Deocamdată, tot în Europa de Est

Ce s-o fi distrat Stalin, în nebunia lui, în timpul procesului de la Nürnberg, când căpeteniile naziste învinse erau acuzate de masacre, judecate şi executate! El era în tabăra învingătorilor! Ce proces i-ar fi trebuit şi lui, la Varşovia sau la Bucureşti! Dar, pe vremea aceea, masacrul de la Katyn le fusese atribuit tot nemţilor.

Satul Katyn este situat la 20 km Vest de oraşul Smolensk din Rusia. Acolo au fost executaţi aproximativ 22.500 de cetăţeni polonezi, în primăvara anului 1940. Cei mai mulţi dintre cei asasinaţi erau ofiţeri, dar şi civili, capturaţi ca prizonieri în timpul războiului polonez de apărare din 1939...

10. Educaţia, cultura şi ştiinţa

Imediat după instaurarea comunismului în Europa de Est, educaţia, cultura, arta şi ştiinţa au suferit o grea lovitură, toate fiind adaptate după sistemul sovietic. S-a ales praful de toată înflorirea culturală şi ştiinţifică a României interbelice.

Academia Română a fost distrusă prin eliminarea a 20 de membri titulari şi a 50 de membrii corespondenţi. Liceele s-au transformat în ”şcoli medii”, examenul de bacalaureat a devenit ”de maturitate”, nota maximă era 5, după sistemul sovietic...

11.”O bombă atomică spirituală”

Viitorul monstru comunist, Mao Zedong, s-a născut la 26 decembrie 1893, într-o familie de ţărani chinezi. Devenind învăţător, a îmbrăţişat de tânăr ideile marxist-leniniste. Între anii 1927-1937 şi 1945-1949, a condus forţele comuniste în lupta dusă împotriva forţelor naţionaliste, străbătând întreaga Chină pentru a-şi recruta armata, acţiune numită ulterior de ideologia oficială ”Marşul cel Lung”.

În acel răstimp, Mao s-a debarasat de tovarăşii din Partidul Comunist Chinez şi Armata Roşie pe care îi suspecta că îi ameninţă poziţia de lider, acuzându-i de oportunism şi că sunt chiaburi; a pornit o serie de suspendări sistematice printre aceştia, aplicându-le şi înfiorătoare torturi...

12. Molima roşie

Cercetătorii încă nu au explicat convingător cum a reuşit comunismul să molipsească atâţia indivizi, dintre care unii au ajuns la conducerea ţărilor lor, toţi cu apucături de călăi. Cert e că pe nicăieri nu a fost vreun ”comunism cu faţă umană”, această nebunie lăsând în urmă milioane şi milioane de morţi, deţinuţi cu viaţa sfărâmată, ură, corupţie şi sărăcie.

A doua ţară după Uniunea Sovietică peste care s-a abătut ”molima roşie” a fost Republica Populară Mongolă, proclamată astfel în anul 1924. Chiar din acel an, comuniştii ajunşi la putere s-au aliat fără rezerve cu URSS şi, adoptând pe dată metodele lui Stalin, au trecut la înlăturarea şi execuţia sumară a oamenilor politici care nu erau convinşi că alianţa cu marele vecin de la Nord este cea mai potrivită pentru ţara lor...

13. Aşteptând sfârşitul

Cu simţul de observaţie pe care l-a avut întotdeauna, folclorul nostru a surprins exact ce s-a întâmplat în România după evenimentele din Decembrie 1989:

"Comunismu’ n-o muritu,

Doar o ţâr’ s-o hodinitu".

Ceea ce este foarte adevărat, căci, după cum se ştie, eşalonul doi al activiştilor de partid a preluat puterea în România, precum şi în alte ţări ex-comuniste. Totuşi, privind retrospectiv, cine s-ar fi aşteptat, la începutul anilor ’80, că, măcar oficial, comunismul se va prăbuşi în Europa de Est, cine ar fi crezut că se va spulbera Uniunea Sovietică?...

Deţinuţi şi deportaţi

Vă propunem în continuare o incursiune în infernul concentraţionar din România comunistă:

1. Memorialul de la Sighet

La Sighetu Marmaţiei a fost una dintre cele mai cumplite închisori comuniste, unde au fost ucişi sau au murit din pricina condiţiilor ori pur şi simplu de inimă rea unii dintre cei mai iluştri exponenţi ai României interbelice. Printre aceştia s-au aflat Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu, care au fost aruncaţi în Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului.

Încă se mai încearcă identificarea osemintelor celor doi şi ale altora, dar deocamdată rezultatele sunt incerte. Oricum, acest cimitir este de mult un loc de reculegere pentru cei ce trec pe acolo, unii dintre ei fiind foarte tineri...

2. Viaţa şi moartea la Râmnicu Sărat

Aici nu va fi vorba de farmecul unui târg de provincie, de vechile şi pitoreştile lui case care s-au mai păstrat, de parcurile şi de locurile lui de distracţie. În veacul trecut, oraşul Râmnicu Sărat nu a fost nicidecum ”locul unde nu se întâmplă nimic”. Dimpotrivă, aici au avut loc nişte tragedii îngrozitoare, au fost frânte vieţi nevinovate, unele sfârşind în noian de sânge.

Totul a fost posibil din cauza cumplitei temniţe ce fusese construită, ca închisoare judeţeană, în timpul domniei regelui Carol I, pentru deţinuţii de drept comun. Primii care i-au îndurat ororile au fost nefericiţii răsculaţi din anul 1907. Apoi, constatându-se că nu este prea încăpătoare, a fost destinată doar deţinuţilor politici consideraţi cei mai periculoşi...

3. Un ultim sat al deportaţilor: Fundata

În pofida renumelui de „Grânar al Ţării”, Bărăganul nu este un ţinut prea ospitalier, având cea mai mare diferenţă dintre temperaturile de iarnă şi de vară din România; de aceea, are şi cea mai mică densitate a populaţiei dintre toate zonele ţării. Cu toate acestea, nimeni nu l-a numit, până în anul 1951, „Siberia României”. Acest tragic renume i-a fost adăugat nu doar din pricina climei aspre, ci şi pentru că a devenit pentru câţiva ani tărâm al deportaţilor sau, în graiul local, al surghiuniţilor.

„Siberiada românească” a fost pusă la cale de Securitate, care, în anul 1950, a finalizat planul de deportare din regiunea de graniţă cu Iugoslavia „a elementelor care prezintă un pericol prin prezenţa lor în zonă”. În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, în anul 1948, urmând modelul sovietic, Ministerul de Interne al Republicii Populare Române a dat, la 15 martie 1951, următorul decret: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările lor faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate”...

4. Trei generaţii de deportaţi

"În 14 aprilie, când dormeam foarte bine, m-am trezit în nişte bubuituri groaznice. Nu ştiam ce este. Mi-am pus plăpumioara pe cap, când am auzit. Dormeam totdeauna cu uşa întredeschisă, fiindu-mi teamă de întuneric. Am văzut prin deschizătura uşii cum nişte umbre, aşa, mai mult nişte haine negre sau de piele... Nu mai reţin cum erau, dar mi-am dat seama că sunt nişte oameni răi cei care veniseră. Cotrobăiau prin cameră după nu ştiu ce. După aceea, mi-am dat seama că umblă după o armă; acesta era pretextul, când veneau să aresteze..."

5. Canalul blestemat

Canalul Dunăre–Marea Neagră a fost una dintre cele mai mari tragedii care au marcat comunismul, şi unde au pierit ori s-au îmbolnăvit pe viaţă mii de deţinuţi politici. E de regretat că nu a fost construit mai înainte de venirea la putere a comuniştilor, deşi nu le-ar fi fost greu să găsească şi alte variante de tortură, fiindcă planuri de a construi canalul respectiv au existat încă de pe vremea când Dobrogea mai făcea parte din Imperiul Otoman.

Se pare că această idee le-a venit mai întâi englezilor. Apoi, după Unirea Dobrogei cu România, în 1878, a început a fi dezvoltată ideea unui al patrulea braţ al Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul spre Marea Neagră. Însă condiţiile tehnice ale epocii respective făceau ca o astfel de lucrare să fie extrem de grea şi de costisitoare, astfel că regele Carol I, realist, nu a dorit să se implice în acest proiect...

6. Iadul, experimentat la Piteşti

După cum e prezentat în mai vechi şi mai noi credinţe, iadul nu poate fi mai rău decât a fost la penitenciarul Piteşti, în intervalul 1949-1951, unde minţi criminale au avut în vedere în principal studenţii. A fost cel mai crunt experiment din România comunistă, şi se estimează că peste o mie de tineri au fost maltrataţi, umiliţi şi schingiuiţi.

După cum se exprimă unii dintre puţinii supravieţuitori de astăzi, ”experimentul Piteşti a constituit unul dintre cele mai grele tributuri plătite de poporul român împotriva bolşevizării ţării”....

Va urma...

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii