Viaţa şi moartea la Râmnicu Sărat

Aici nu va fi vorba de farmecul unui târg de provincie, de vechile şi pitoreştile lui case care s-au mai păstrat, de parcurile şi de locurile lui de distracţie. În veacul trecut, oraşul Râmnicu Sărat nu a fost nicidecum ”locul unde nu se întâmplă nimic”. Dimpotrivă, aici au avut loc nişte tragedii îngrozitoare, au fost frânte vieţi nevinovate, unele sfârşind în noian de sânge.

Totul a fost posibil datorită cumplitei temniţe ce fusese construită, ca închisoare judeţeană, în timpul domniei regelui Carol I, pentru deţinuţii de drept comun. Primii care i-au îndurat ororile au fost nefericiţii răsculaţi din anul 1907. Apoi, constantându-se că nu este prea încăpătoare, a fost destinată doar deţinuţilor politici consideraţi cei mai periculoşi.

Pe timpul dictaturii regelui Carol al II-lea, penitenciarul respectiv a dobândit renumele de lăcaş al crimei organizate. Astfel, în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, din închisoarea de la Râmnicu Sărat au fost trimişi la strangulare 14 deţinuţi. La mai puţin de un an, în noaptea de 29/30 septembrie 1939, alţi 14 arestaţi fără forme au fost împuşcaţi în curtea acestui penitenciar al groazei.

Se părea că, după aceste sângeroase evenimente, închisoarea va reveni la vechea ei destinaţie, pentru deţinuţii de drept comun. Şi, într-adevăr, câţiva ani asta a şi fost. Însă, după valul de arestări din 7/8 martie 1947, premergător ”cazului Tămădău”, călăului Alexandru Nicolschi i-a căşunat să transforme profilul penitenciarului, pregătindu-l pentru un spaţiu distrugător. Dar oficial, Securitatea a fost înfiinţată în anul 1948, după modelul sovietic, având ca scop principal apărarea ordinii socialiste şi nimicirea posibililor ”duşmani” din interiorul şi din afara ţării.

În numele ”luptei de clasă”, încă din primii ani de funcţionare, sub permanenta supraveghere a consilierilor sovietici, toţi ofiţeri ai KGB, Securitatea a folosit toate metodele violente pentru a stinge orice formă de împotrivire la politicile Partidului Muncitoresc Român. Sub conducerea unor indivizi zeloşi, de o răutate patologică, precum Alexandru Nicolschi, Gheorghe Pintilie, Vladimir Mazuru şi Alexandru Drăghici, s-au făcut sute de mii de arestări, deportări în lagăre de muncă forţată, anchete sub teroare şi asasinate.

În anul 1949, constituindu-se şi Trupele de Securitate, forţa aparatului represiv s-a întărit. Până în anul 1959, aceste trupe au fost trimise să anihileze rezistenţa partizanilor anticomunişti din munţi, fiind întrebuinţate şi la paza lagărelor de muncă. Pe atunci, pentru a condamna juridic delictele politice, regimul comunist apela numai la instanţele militare. Astfel, Procuratura militară era aceea care, cu sprijinul Securităţii şi al Miliţiei, alcătuia rechizitoriile, iar pe baza acestora erau pronunţate condamnările de către instanţele militare.

La rândul ei, Direcţia Generală a Penitenciarelor (DGP) era subordonată Ministerului de Interne, coordonând închisorile şi lagărele de muncă, unde erau trimişi deţinuţii politici, unde, foarte mulţi dintre ei au pierit, în urma schingiuirilor şi înfometării la care au fost supuşi.

Pentru amenajarea temniţei de la Râmnicu Sărat ca spaţiu distrugător, a fost trimis acolo inspectorul Gh. I. Lăzărescu, cu ordinul de a mări numărul gardienilor, prin recrutarea lor din judeţ. Apoi, Alexandru Nicolschi, cel alintat ”Saşa”, şi tovarăşul său, ”Pantiuşa” Bodnarenko, au ordonat Direcţiei Generale a Penitenciarelor să transforme instituţia punitivă de la Râmnicu Sărat în închisoare politică. După aceea, acolo a fost trimis un anume Marin Melicescu, inspector general în DGP, care, sosit la faţa locului, a stabilit noi reguli de comportare faţă de deţinuţi, diferenţiate între cei de drept comun şi cei politici, ultimii fiind ţinuţi într-o izolare totală.

La politici erau încadraţi şi ”frontieriştii”, adică aceia care încercaseră să treacă peste graniţă şi fuseseră prinşi, precum şi ”sabotorii”, adică ţăranii care nu-şi mai puteau achita cotele, din ce în ce mai împovărătoare, de cereale şi de animale. Pentru ca diferenţierea să fie şi mai mare, în anul 1949 s-a început construirea unui zid despărţitor în incinta închisorii, odată cu aducerea primilor ţărani deţinuţi din motive politice.

Ţăranii arestaţi proveneau din satele din apropierea penitenciarului, printre care: Bozioru, Bălăneşti, Boţeşti, Boldu, Budeşti, Chiojdeni, Coteşti, Ciorăşti, Cotacu, Deduleşti, Dumitreşti, Gugeşti, Jirlău, Măcrina, Murgeşti, Odăile, Nicoreşti, Ploineşti, Pârscov, Pituleşti, Putreda, Puieşti, Pleşeşti, Secuieni, Tâmboieşti, Urecheşti, Vişani, Vintileanca, sate unde mulţi se împotriveau colectivizării. De la Râmnicu Sărat, aceşti ţărani au fost trimişi cu primul val de ”administrativi” la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Groaznicele metode aplicate de directorul Colier la alt penitenciar de tristă amintire, cel de la Aiud, au dus la izbucnirea celei mai mari greve din istoria închisorilor româneşti, cu participarea a peste 700 de deţinuţi, şi care a durat 23 de zile. Greva a fost declanşată de naţional-ţărăniştii din celula 4, de la parterul ”Zărcii”.

Iniţiatorii au fost: Ion-Ovidiu Borcea, preotul Mihai Balica, Vasilică Munteanu şi Cornel Veltan. Imediat s-au solidarizat cu ei şi Ion Diaconescu, Victor Anca, Ion Bărbuş, Jenică Arnăutu, acţiunea cuprinzând toată ”Zarca”, parter şi etaj. Gardienii au recurs la hrănirea forţată a greviştilor. După 10 zile, când au început strigătele la ferestre şi bătăile în obloane, au fost alertaţi şi locuitorii Aiudului. Tot atunci, s-au solidarizat cu protestatarii şi sutele de legionari din celular.

Reprezentanţii Ministerului de Interne, care veneau alarmaţi din două în două zile cu avionul la Aiud, au cercetat cauza şi vinovaţii, şi au hotărât pedepsirea, prin mutarea la închisoarea de la Râmnicu Sărat, a capilor naţional-ţărănişti ai grevei. Astfel, la 10 august 1957, mai mulţi deţinuţi au fost urcaţi într-o dubă, alături de ei fiind înghesuiţi şi deţinuţi din alte închisori, printre care Corneliu Coposu şi Augustin Vişa, aduşi de la Gherla.

Iată ce informaţii am preluat de la Cicerone Ioniţoiu, fost deţinut politic: ”Mărturia lui Ion-Ovidiu Borcea este cutremurătoare: ”...Ion Mihalache a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua să rămână un simbol al rezistenţei româneşti. În nenumărate rânduri a protestat, făcând să răsune tot celularul. Ofiţerul politic (Lupu) şi comandantul Vişinescu l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se îmbolnăvească şi nu i-au dat îngrijire medicală. Intrau şi aruncau cu găleata cu apă pe el, în plină iarnă.

Eu i-am supravegheat celula prin cele şase găuri pe care le făcusem cu o sârmă în uşă... Dacă n-aş fi fost de faţă, altă mărturie n-ar exista. Acum, când sunt în lumea liberă, am datoria să denunţ acest asasinat pe care l-a săvârşit comandantul Vişinescu. Strigătele ”Fraţilor, sunt Ion Mihalache. Mă omoară”! au răsunat în tot celularul. Această crimă nu poate fi uitată”. (...)

Cu toate că Ion Mihalache era bolnav, comandantul i-a refuzat patul, mâncarea, medicamentele şi l-a bătut în nenumărate rânduri, aruncând găleţi cu apă peste el, contribuind personal la exterminarea lui. Înainte de a-l arunca în groapă, i-a înfipt şi baioneta în inimă, să fie sigur că l-a omorât şi nu mai are cine-l trage la răspundere. Ion Mihalache a pierit la exact 10 ani după exterminarea lui Iuliu Maniu”.

Rememorând torturile şi crimele petrecute acolo, Cicerone Ioniţoiu spunea: ”Dacă Piteştiul s-a caracterizat prin prin violenţa colectivă, Râmnicul Sărat a excelat prin exterminarea individuală, într-o linişte de mormânt”.

Pentru documentarea cu privire la penitenciarul de la Râmnicu Sărat, am stat îndelung de vorbă şi cu fruntaşul naţional-ţărănist, Ion Diaconescu, chiar acasă la el, când, deşi trecuse prin atâtea încercări, era încă în putere. I-am păstrat cu pioşenie mărturiile:

”Am stat la Râmnicu Sărat, cu Corneliu Coposu şi cu alţii, aproape şase ani. Pe urmă, am plecat de la Râmnicu Sărat, în 1962, şi am ajuns în Bărăgan, unde am stat până în 1964 la Rubla, o colonie de bănăţeni. Prin 1990-1991, am fost cu Corneliu Coposu acolo, să vedem ce s-a mai întâmplat. Am avut surpriza să constatăm că acel sat dispăruse! Comuniştii au vrut să şteargă urmele. Nu mai era nimic, doar o singură căsuţă, cu o femeie acolo, care n-a mai vrut să părăsească locul. Şi mare bucurie pentru noi a fost că ne-a recunoscut pe-amândoi.

Şi am ajuns şi la Râmnicu Sărat. Acolo, şi Coposu şi eu, ne uitam şi ne minunam să vedem un loc unde am stat aproape şase ani şi unde nu văzusem nimic, nici clădire, nici altceva, în afară de celula în care stăteam de unul singur. N-am văzut decât gardienii şi câte un inspector care venea de la centru. Şi am văzut tot, când am fost cu Corneliu Coposu, şi ne minunam şi noi.

După ce s-a luat iniţiativa Memorialului de la Sighet, am zis că e musai să facem şi la Râmnicu Sărat un astfel de Memorial. Dar trebuia reparat, organizat, trebuiau bani serioşi. Şi am vorbit atunci cu Corneliu Coposu, şi am înfiinţat o fundaţie. Între timp, a murit Corneliu Coposu. Şi tot ce am reuşit în timpul guvernării noastre a fost să proclamăm toată această incintă monument istoric, prin Ministerul Culturii, ca să nu-l dărâme cei care erau proprietari.

Am început să strângem şi ceva fonduri. Dar mărturisesc că principala cauză a întârzierii este bătrâneţea noastră... Merită făcut un astfel de Memorial, nu numai pentru persoanele care au trecut pe acolo, dar şi pentru suferinţa pe care au îndurat-o, în timpul comunismului, toţi deţinuţii politici din România”.

După ce am vorbit cu Ion Diaconescu, am fost şi la penitenciarul de la Râmnicu Sărat, rămânând profund marcat de atmosfera ce-l învăluia şi mai ales de tragediile ce se petrecuseră acolo. Desigur, ar merita făcut un Memorial, după cum doreau şi el şi mulţi alţi prigoniţi, ce trecuseră pe acolo, şi care acum nu mai sunt printre noi.

Din păcate, acel monument cu adevărat istoric, nu doar prin vechime şi arhitectură, ci şi prin evenimentele la care a fost martor, este lăsat şi el de izbelişte, ca atâtea altele. Cum spunea şi Ion Diaconescu, comuniştii au vrut să şteargă urmele. În multe privinţe, le-a reuşit. Dar, de nu ne vom asuma istoria recentă, e posibil ca, până ce să ne dăm seama, să ne izbească iarăşi.